Am făcut o droaie de revelioane la viața mea, care mai de care mai ciudate, mai interesante sau banale. Îmi plac revelioanele pentru că ele conțin o încărcătură specială, nu de trecere și înnoire ci de permanență. Da, permanență… Ne arată că, oricum, totul trece. Alea două secunde, ultima dintr-un an și prima din următorul, mă întineresc cumva. Mă văd în urmă cu niște ani. De fapt, nu mă văd, mă simt.
Simt cum la 18 ani am lăsat baltă un revelion început într-un beci și pe la doișpe fără un sfert sunam la ușa unei presupuse prietene a unui amic. Amicul îmi arătase unde locuia fata și se lăuda că acolo o să facă revelionul. Nu era acolo dar am rămas și mi-am făcut în noaptea aia cea mai trainică prietenie, cu presupusa prietenă a prietenului meu. O noapte-ntreagă s-a dansat pe un singur disc, cu Janis Joplin și s-au mîncat sandviciuri cu parizer și muștar. S-a băut o damigeană cu vin.
Peste cîțiva ani am făcut revelionul în tren. Pe 31 mă certasem cu prietena mea de atunci, motive serioase care, acum, mi se par… neserioase. Eram în Ploiești dar eram actor la Satu Mare unde aveam un apartament primit de la teatrul de acolo. Așa că m-am urcat în trenul de Satu Mare, convins că va fi cel mai jalnic revelion din viața mea. Și așa și părea. La vagonul de cușete era frig, aproape pustiu, conductorul părea beat și surd și mormăia că n-are nimic de băut. Mai erau vreo trei necunoscuți, doi tineri și o tînără care nici ei nu se cunoșteau între ei. Asta se întîmpla înainte de 1989. Pe vremea aia statul de vorbă între oameni ținea loc de orice rețea de socializare. Statul de vorbă și ceva de băut… Statul de vorbă și ceva de băut și cărți de joc… Am încins cu cei trei o partidă de whist și am aflat că ea se certase cu părinții și se ducea la soră-sa, în Cluj. Băieții, tot așa, se certaseră, unul cu iubita, celălalt cu prietenii. Conductorul chibița de pe margine și părea că se trezise din beție, ba chiar auzea foarte bine. Se apropia ora 12 din „noaptea dintre ani”. Fata a scos o sticlă de lichior de nuci, „Nucet” îi zicea băuturii. Un băiat a scos o sticlă de vodcă „Săniuța”, celălalt și cu mine nu aveam nimic. Am trecut sticlele din gură-n gură, conductorul n-a vrut și s-a făcut nevăzut. Pe la 12 fără 2 minute am deschis o fereastră de pe culoar și, în tristețea noastră, așteptam să vină noul an. Și a venit! Conductorul! Cu o sticlă de șampanie și vreo cîteva de vin, cu un platou cu de-ale gurii și două pachete de țigări Kent. Ne-a lăsat muți. Așa că a început el să turuie. Nevasta lui trebuia să nască peste vreo trei zile dar a făcut-o chiar în ziua aia. Și cum nu a găsit pe nimeni să-l înlocuiască, a plecat în cursă. Toți cinci am rămas foarte buni prieteni multă vreme. Pînă cînd vremurile ne-au despărțit… Și încă ceva: în afară de Marin, conductorul, toți ceilalți coborau înainte de Satu Mare. N-au mai coborît. Au ajuns la locuința mea din Satu Mare. Liliana, cea certată cu părinții, s-a măritat cu Marcel, cel certat cu iubita, iar Doru, desprietenitul, și-a făcut prieteni atît de buni în Satu Mare încît s-a mutat acolo.
Și ar mai fi ceva revelioane de povestit… Pînă atunci, La mulți ani!!!
PUIU JIPA este actor la Teatrul Tony Bulandra, regizor și dramaturg; a devenit târgoviștean, de strada Liniștei, cu aerul lui republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
