Tata era pasionat de sport. Nu practicase vreunul în mod special, poate volei pe plajă, la iarbă verde sau în spatele blocului, cu copiii cartierului. Nici cu fotbalul nu stătea prea bine, era cam repezit și-și cam dădea cu stîngu-n dreptul. În schimb, știa multe. Știa rezultate de la meciuri de multă vreme trecute, știa echipe, antrenori. Am prins împreună cu el doar două Olimpiade, în 1968, Mexic și 1972, Munchen. La prima din ele aveam 10 ani.
Știu că se transmitea la televizor. Așa am aflat despre Mexic. Iar doi ani mai tîrziu, cînd s-a desfășurat, tot acolo, Mondialul de fotbal, lecția despre Mexic era deja învățată. Începuse școala, era prin octombrie, cînd toate jocurile din jurul blocului s-au transformat în OLIMPIADE.
Ne făceam lecțiile în cea mai mare viteză și pe la 4-5 după amiază ne apucam să trasăm culoarele de atletism. Cronometru ne era vechiul ceas CFR, cu secundar. Ne dădeam medalii din capace de bere, „roșioara”, de la berea Azuga, era bronzul, medalia de argint venea de la berea cehească Okocim, iar aurul era capacul de la berea Radeberger. În paranteză fie spus mai jucam un joc, pe numele lui „capace”, dar asta e altă poveste, în altă tabletă viitoare. Buuuun! Se întuneca devreme, pe la 7 și jumate, trebuia să terminăm cît mai multe probe. Începeam cu 100, 200, 400 de metri. De fapt erau 30, 50 și 100 de metri, aveam însă destulă imaginație. Bătălia se dădea între Vasilică, atletul de culoare și mine. Ceilalți nu aveau televizor, hahaha! Imitam și accidentările și gesturile de entuziasm, totul. Maratonul era înconjurul blocului de 5 ori. Fetele ne așteptau din loc în loc cu căni cu apă și zahăr cubic. Părinții ne urmăreau de la ferestre, ne încurajau. Alți vecini ne boscorodeau sau aruncau cu cartofi cînd gălăgia devenea prea mare.
Cînd a cîștigat Viorica Viscopoleanu medalia de aur la săritura în lungime cu 6,82 metri, record mondial, am devenit toți mari săritori. Era o groapă de nisip, pentru țînci. Avea vreo 4/4 metri. Aveam, n-aveam treabă, săream. Bob Beamon, un atlet american, sărise și cîștgase cu 8,90 metri. Toți eram Bob Beamon, două zile. Eram și Ionel Drâmbă, care luase aurul la scrmă. Eram toți cîștigătorii, ce mai.
Pentru canotaj tata găsise o soluție: ne construise cîteva cărucioare pe rulmenți și, înarmați cu făcălețe sau funduri de lemn, de-alea de bucătărie, cu mîner, lopătam, vîsleam, canotam. Eram Patzaichin. Părinții intraseră și ei în joaca noastră, ne făcea săbii, ba chiar și praștii, pentru tir. Fetele erau Vera Ceaslavska, gimnasta cehă, la cadrul de bătut covoare, mămicile veneau cu tot felul de pături și perne, pe post de saltele. Era o mare distracție. Concursurile de înot le țineam în cadă, vorba vine.
Știu că ne-au fost interzise probele de „garduri”. Uitaserăm de sforile întinse de-a curmezișul aleii și vecinii se împiedicau de ele. Cînd o vecină mai trupeșă și-a scrîntit piciorul s-a pus capac „gardurilor”.
Am făcut și închiderea festivă, cu lumînări și artificii de am dat foc unei grămezi de frunze, de am „înmiresmat” toate rufele puse la uscat, bașca au venit și pompierii. Noi, copiii eram fericiți că au venit, părinții noștri nu prea, așa că amintirile despre Olimpiada noastră s-au dus odată cu ștergerea urmelor de curea, coadă de mătură, nuia lăsate pe pielea noastră. Și totuși, peste 4 ani o luam de la capăt…
PUIU JIPA este actor la Teatrul Tony Bulandra, regizor și dramaturg; a devenit târgoviștean, de strada Liniștei, cu aerul lui republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
