Cînd eram mic nu mă gîndeam la fericire. Cuvîntul mi se părea prea pentru oameni mari. Sau pentru fete. Da, cînd le vedeam entuziasmate de nu știu ce rochie pentru păpușă mi se părea ceva… siropos, neadevărat. La băieți, dacă aveai o mașinuță de tablă în două culori, erai zeu, simțeai cum mașinuța aia îți umblă prin vene, făceai vrrrrruuuum și deja transportai douăj de tone iar cînd o parcai scoteai un scrîșnet de frîne ce suna mai degrabă a nechezat de mînz. Poate că aia era fericirea dar eu nu știam.
La noi în casă nu se vorbea despre fericire. Dacă aveai haine, mîncare, căldură, televizor TREBUIA să fii fericit. Gata, asta era. Dacă mergeai la film cu părinții era bașca. Pe drumul de întoarcere, obligatoriu pe jos, reluam toată acțiunea, mai ales dacă era film de acțiune. Făceam ca toate împușcăturile, muream ca toți bandiții, aproape că mă tăvăleam pe jos. Probabil că eram fericit. Pentru tata, fericirea era să ne oprim la o terasă, o friptură, un șpriț. Pentru mama, cartofi prăjiți și o prăjitură. Continuam filmul și la masă, plin de energie, pînă luam una după ceafă și minunatul îndemn: Termină cu prostiile astea! Și simțeam cum fericirea, sau ce-o fi fost, dispărea.
Pe la 10 ani am crezut că m-am îndrăgostit de o fată care venea din cînd în cînd la niște vecini de bloc. Am văzut-o și mi-a scăpat cheia din mînă, pe scara blocului. Avea un păr alb de blond ce era, ochi verzi, pistrui și rochie albă cu floricele mici, brodate. Pînă atunci nu prea mă uitam la fete cu atenție dar cînd am văzut-o, am înregistrat totul într-o milisecundă, deși nu știam ce e aia, milisecunda. „Ți-a căzut cheia, vrei să ți-o aduc eu?”. Tăceam holbat. Cheia căzuse cîteva trepte și ea a plutit și mi-a întins cheia. „Eu sînt Ava.” Toate cuvintele îmi dispăruseră din memorie. Am îngăimat un „bine” și am fugit în casă. O vedeam de la fereastră, simțeam ceva ciudat. Poate că aia era fericirea? După cîteva luni a fugit din țară, cu părinții și visam că am să fug și eu și că o voi găsi, vorba aia, cum intri în Viena, pe dreapta. Știam că eram fericit?
Puțin mai tîrziu am descoperit dulceața de cireșe amare. La noi, dulcețurile de vișine și căpșuni erau baza. Cînd făcea dulceață de gutui, neapărat cu indrușain (căutați pe net!), mama o punea pe raftul de sus al cămării, în sectorul: doar două lingurițe pe săptămînă. Ne-a adus cineva un borcan mare, de-ăla de un kil, de dulceață neagră. Cînd am auzit că e de cireșe am sărit în sus de bucurie. Cînd am auzit cuvîntul „amare” m-am pleoștit brusc. Am luat în silă o linguriță cu vreo două bobițe negre, brrr. Cînd am simțit gustul, dintr-o dată, am căpătat puteri magice. Îmi sticleau ochii, puteam să tai sticlă. Aroma aia era… fantastică. Așa ceva nu exista. Era mai tare decît guma de mestecat cu aromă de struguri pe care o aduceau niște olandezi vecinilor de la scara A. Să fi fost aia fericirea?
Mă gîndesc că înainte de toate a fost fericirea. Nefericit simțămînt e fericirea, gîndeam mai tîrziu, în epoca-mi bleu. Ce ciudat, există slab-gras, dulce-sărat, frig-cald. Inversul cuvîntului fericire e tot fericire, doar cu un „ne” în față. Ca să fii nefericit înseamnă că trebuie să știi ce înseamnă să fii fericit. Așa o fi?
Top of FormPUIU JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor și dramaturg; a devenit târgoviștean, de strada Liniștei, cu aerul lui republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
