Acum mai bine de patruzeci de ani am făcut armata. Au rămas ceva amintiri, nu din cele rele. Și totuși… Purtînd eu masca regulamentară pe figură, cea de bumbac, din zilele covidei, mi-a venit în minte un soi de întîmplare din vremea cătăniei. Fiind eu la teriști (cei cu armata scurtă, student fiind) am fost luat din prima drept boboc de un locotenent mai aprig. „Bee, nu-mi umbli mie cu pletane și musteți, că nu-nchepi sub mască, priceput?”. N-aveam nici plete, nici mustață, dar de! dacă i-a cășunat insului pe mine, lasă-l să zică. „Beee, masca cînd ți-o pui, nu ți-o mai scoate nici dreacu, face ca ventuza!”. Și horăind într-un mare fel, scoase un sunet ascuțit ca șmirghelul pe sticlă: „Zzțiupîu!”
Era a doua zi de armată și ni se împărțeau măștile. Niște cauciucuri cu trompă și cu niște rezerve cilindrice de tablă, goale. Dar care, în caz de molimă sau gaze se umpleau cu niște cristale care să facă oarece reacție chimică dătătoare de speranță de viață. Sau cam așa ceva. Problema era că măștile alea aveau niște „clăpuțe” de cauciuc care, exact cînd trăgeai aer, astupau orificiile de intrare a aerului. Erau greșite sau nu știam noi să respirăm, vorba e că după 30 de secunde scoteam masca de pe figură vineți la față (!).
Unul din soldați, mai slab cu fierea, vomită în mască și se chinui să o scoată. Făcea niște gesturi de găină tăiată de cap și bîiguia ceva din care se deslușea cîte un „mnezeii mă-sii” și alte vorbe pe care nu le mai pun la socoteală.
Eee, și se-mbățoșează locotenentul nostru și unde nu-ncepe să urle la bietul răcan: „Beee, masca se scoate dreacului de la spate. După aia o pui repede la loc, să nu se răcească! Ai înțeles, bee?” Ăla, răcanul, moară de vînt prinsă-n vijelie era. Nu reușea deloc să scoată cauciucul de pe față. Locotenentul se supără tare, apucă masca ăluia și o scoase. Într-adevăr, așa se auzea: „Zzțiupîu!”. Soldatul căzu lat, regulamentar, vînăt, cu capu-n țărînă. Iar ofițerul răcni: ”Beee, așea se pune și așea se scoate masca! Uitați-vă la mine!” Degeaba îi strigam noi că băiatul vomase. Nimic, n-auzea, nu vedea. Flutura efectul militar, din care săreau stropi mai ceva ca dintr-o arteziană. Cînd să ridice masca spre figură băgă și el de seamă de buclucul din ea. Cu glas pierit, aproape bîlbîit mai zise, înainte să leșine: „Aolio, aulio, oleolio! Ăsta și-a scurs crierii-n mască. Aolio, olioleo, Tribunalu Militar mă mîncăăă. Oliooooo”,
Nu l-a mîncat nimic. Doar că toată lumea i-a zis de-atunci încolo: „Zzțiupîu!”
Facebook
WhatsApp
TikTok
