Am trăit în dictatură aproape jumătate din viață, din păcate, prima jumătate. Am văzut minciuna dar nu știam să lupt cu ea, n-aveam armele potrivite. Am fost crescut fără mijloace de apărare, trebuia să fiu într-un fel, trebuia să cred într-un anume fel de a fi. Am crescut cu nu trebuie, cu fă așa, cu vei fi pedepsit, cu descurcă-te. Și am luat de bun ce mi se zicea. O vreme.
Primul licăr de speranță în propria-mi gîndire a apărut pe la 16 ani. Murise taică-meu și nu mai apărea ziarul Scînteia în casă. Tata fusese comunist, chefliu, dar comunist. Îmi amintesc că m-a luat o dată la o ședință de partid, aveam vreo 14 ani. M-am plictisit crunt, atît de neînțeles era ceea ce vorbeau, toți dădeau dreptate antevorbitorului, toți spuneau același lucru, toți erau atît de serioși… de tîmpiți. Toți mulțumeau partidului pentru traiul bun, toți îl preaslăveau pe iubitul conducător, dar știam că aproape niciunul nu o ducea bine. Muncitorii de rînd aveau salarii mici, tata era maistru mecanic, era mai răsărit la salariu decît ei, dar tot se plîngea că nu-i ajung banii pentru un trai cît de cît bun. Mai erau la ședința aia și niște ingineri și niște șefi de la partid care, la final, l-au lăudat pe tata și i-au dat medalia muncii, clasa a III-a. I-au dat și o primă de 1000 de lei, în vreme ce salariul lui era de 2500. Atît, salariul i-a rămas neschimbat. A fost foarte amărît, mai ales că a trebuit să le dea de băut tuturor șefilor. A doua zi, duminică, a fost chemat de urgență la muncă, trebuia reparat un motor. S-a întors după două zile, bolnav. „-tu-le muma-n cur, ăștia mă omoară pentru o mie de lei!”. De atunci nu s-a mai dus la nici o ședință. Nu s-a mai dus pentru că boala i s-a agravat și nici de muncit nu a mai fost în stare. Șefii l-au aruncat ca pe o măsea stricată. Cînd a murit a trebuit să mă lupt tot cu ei pentru pensia de urmaș de 400 de lei. I-am dat în judecată și am cîștigat… încă 250. Atît.
Dar să revin: aveam 16 ani și am început să gîndesc de capul meu pentru că tatăl unui prieten murise și prietenul mi s-a lăudat că are pensie de 2500 de lei. Or, taică-său era un mic șef pe la partid. Practic nu muncise niciodată, făcuse școala de partid și atît, nu tu producție, nu tu lucrat ceva, nimic. Am înțeles atunci că unii erau mai egali decît alții.
Apoi am continuat să înțeleg că lucrurile nu erau așa cum mi se înfățișaseră pînă atunci. Încetul cu încetul am început să devin un nesupus, am început să spun adevăruri strigătoare la cer. Am suferit pentru asta, nu îmi pare rău, aș mai face-o încă o dată. De ce? Pentru că încep să văd că apar semne ale violenței politice de altădată, că cine nu e c(u)a noi e împotriva noastră! și noi muncim, nu gîndim!
Puiu JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor, poet și dramaturg, târgoviștean de strada Liniștei și republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
