Azi m-am dus la Macabi, magazinul de lîngă casă, să cumpăr pîine. Într-o lădiță, mandarine. Cu multe frunze. Și m-a năpădit nostalgia…
În preajma sărbătorilor de Crăciun îmi revine în minte o amintire, mai degrabă o imagine mișcată: eu, stînd într-un pătuț de copil, din acela cu gratii, recitînd o poezie cu Moșul. Știu precis că era o poezie lungă cu versuri lungi. Știu asta pentru că în amintirea asta a mea mama ținea în mînă o foaie dactilografiată pe care era scrisă poezia. Literele erau albastre. Nu-mi amintesc dacă mama mi-a suflat textul, aveam trei sau patru ani, știu însă că urma răsplata: mandarineeee!
Auzisem de ele, după portocalele din anul anterior, la care mă cam strîmbasem că erau puțin acre, probabil necoapte, le-am mîncat cu zahăr dar tare mi-au plăcut. Mandarine, ce cuvînt ciudat pentru mine. Era un cuvînt care mă fascina. Dacă portocală rima în mintea mea cu Portocalia, o țară unde creșteau portocale peste tot, Mandarinia nu îmi suna ca o țară ci, mai degrabă a poveste din 1001 de nopți (mama îmi citea multe povești).
Cînd am desfăcut prima mandarină și am gustat, puțin temător să nu fie acră ca portocala de anul trecut, am descoperit tainele lumii. Mi se părea senzațional gustul, ceva ce credeam că nu există, ceva magic.
Pe vremea aceea, 1961-1962, citricele (de lămîie nici să aud, îmi erau îngrozitor de acre) veneau cu vaporul. Pe portocale era aplicată o ștampilă cu numele JAFFA. Lămîile veneau înfășurate în foițe subțiri, nu-mi amintesc ce scria pe ele. Dar mandarinele veneau cu… frunze. Asta era ceva nemaivăzut pentru mine. Frunzele erau vii, le striveai puțin și miroseau a… nu știu ce dar miroseau foarte frumos. Cojile de la portocale le puneam pe calorifer, alt miros ciudat. Dar de frunzele de la mandarine m-am îndrăgostit iremediabil. Știu că mama mi-a cusut un săculeț din tifon și a pus toate frunzele în el. Am avut, atîrnat la capul patului, multă vreme acest săculeț. Nu mai mirosea a nimic dar pentru mine era de ajuns că era acolo.
De abia pe la 8-9 ani am dat de banane. Erau lipite pe ele etichete ovale, mici și albastre. Scria Chiquita. Am lipit cîteva din ele pe măsuța mea de lecții. Am pățit și eu, ca mulți alții pe vremea aceea, mîncatul cu coajă, mîncatul bananei verzi, necoapte. Mama le punea într-o pungă de hîrtie, sus, pe dulapul din bucătărie, unde nu puteam ajunge (vezi să nu!). În fiecare seară, o banană. Desigur, ultimele două se cam înnegriseră, ai mei voiau să le arunce de stricate dar eu, nu și nu! Trebuie mîncate. Și chiar dacă se cam fleșcăiseră și erau maronii tot bune erau.
Mai țin minte că mama făcea dulceață de coji de portocală. Eu tăiam cojile în pătrățele mici. Acum cîțiva ani am făcut și eu. Fără mama.
PUIU JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor și dramaturg; a devenit târgoviștean, de strada Liniștei, cu aerul lui republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
