TABLETA DE MARȚI – Puiu JIPA – M-am făcut pensionART!

 

Vine un moment cînd trebuie să tragi linie. Pentru prima dată. Desigur, vor mai urma alte linii, dar asta e prima. Nu știu la alții cum e, la mine s-a nimerit să fie acum, la 65 de ani. Mă rog, aproape 65. Cîteva zile doar și voi deveni…

… pensionar.

Mie îmi sună foarte ciudat, neverosimil chiar. Pînă acum cîteva zile aveam certitudinea, probabil inoculată de o copilărie a altor vremuri, că pensionarul e o chestie care se plimbă prin parc dimineața și seara, cu mîinile la spate, purtînd pălărie, mănuși și baston. Sau că merge cu nepoții la cofetărie, sau se întîlnește cu alți pensionari, sau că joacă șah cu cei de vîrsta lui, sau… Stereotipuri, nu-i așa? Oare nu așa sînt toți cei care au terminat cu munca, cu programul zilnic, cu rutina unei slujbe?

Am văzut foarte puțini oameni ieșind la pensie, de fapt, nu am avut relevanța faptului. Pur și simplu oamenii aceia au continuat să îmi fie prieteni, amici, să mă întîlnesc cu ei. Păreau mai liberi, chiar un pic mai înțelepți. Aveau alt program, alt timp, ieșiseră dintr-un circuit și intraseră în altul, vorbeau despre dureri de ficat și medicamente compensate, aveau ziua aia specială, în care venea poștașul cu pensia. Pentru mine, lumea asta a lor nu avea nici un ecou.

Tehnic, ies la pensie. Pălărie, mănuși, fular am. Parcul e aproape. Medicamente iau. Iau pentru chestii care nu țin neapărat de vîrstă. Deci, cam știu cum e. Sau nu?

Alaltăieri, duminică am jucat ultimul spectacol în calitate de actor angajat al Teatrului „Tony Bulandra”. A fost „Nora”, de Ibsen, personajul era Doctorul Rank, un tip care își anunță „retragerea”. Ciudat este că mi-am dat seama de faptul că e ultimul spectacol abia după ce îmi terminasem rolul, așteptînd să se încheie și reprezentația, încă vreo 20 de minute. Le-am spus colegilor chestia asta. Eram straniu de liniștit. Apoi, pînă la aplauze, am avut o stare de… nu știu cum să spun, de om care stă pe vîrful unui munte și privește în jos, cu satisfacția că am ajuns atît de sus și cu tristețea că ce-ar mai fi de făcut? Apoi, la aplauze, Marin Grigore, actor în spectacol, a oprit publicul și le-a spus.

A urmat o… rupere de nori. Asemenea aplauze nu am mai auzit pînă atunci și nici nu am să încerc să le descriu. M-am trezit brusc, m-am uitat în jur și am văzut un alt munte. Un munte care nu avea pălărie, mănuși, fular.

   Aha, mai e ceva de urcat! Păi, la treabă!

 

P.S. Desigur, voi mai juca mult și bine, chiar în spectacole noi. Doamne-ajută!

P.P.S. Pe 29 ianuarie lansez, la Teatrul „Tony Bulandra”, la ora 18, o carte care însumează articole din „Gazeta Dâmboviței”, din ultimii cîțiva ani. Dau și autografe. Apoi, de la ora 19, un spectacol scris și regizat de mine, „Figuranții”. După care, FIORD!

 

Puiu JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor, poet și dramaturg, târgoviștean de strada Liniștei și republican de Ploiești…

 

Top of Form