Cînd eram eu și mai mic, adică pe la 4-5-6 ani, eram dus „la țară”, ca să mă fortific cu aer curat și lapte de la țîța vacii. Mergeam la tot felul de rude, mai mult sau mai puțin îndepărtate, încărcați cu produse „de la oraș”: pîine, conserve de pește, zahăr, ulei și cîte și mai cîte, dar mai ales medicamente. Pentru cei de „la țară” medicamente erau piramidonul, aspirina și ulcerotratul.
Eu purtam o traistă plină cu eugenii, biscuiți și ciocolată „Pitic”. Ciocolata asta era atît de mică încît încăpeau 4 într-o cutie de chibrituri. A, da, duceam și chibrituri. „La țară” era în vreo cîteva locuri ciudate unde, după ce coborai dintr-o rată veșnic aglomerată și plină de fum de motorină, mai mergeai, urcînd, coborînd pe niște drumuri prăfoase sau noroioase, pline de pietre ascuțite, încă niște kilometri buni.
Mi se părea foarte ciudat că ai mei se salutau cu toată lumea, zicîndu-și pe nume, stînd de vorbă cu fiecare, obligîndu-mă să zic la toată lumea „sărumîna”. Drumurile astea mi se păreau o mare corvoadă, întrebam mereu cît mai e pînă la „la țară”, încît mai luam și cîte una pe după ceafă, să tac că le-am mîncat sufletul. Dar aveam ce vedea: animale de tot felul și, mai ales, măgari. Alea animale! Zbierau, pîrțîiau, dădeau din copite, smuceau capul stînga dreapta, trînteau încărcătura pe jos, ce mai, un adevărat spectacol. Ai mei mă țineau departe de măgari, speriindu-mă că ăia mă mănîncă. Alte vremuri, de. Oricum, cel mai frumos animal din copilăria mea a fost un pui de măgar pe care l-am cunoscut cînd avea vreo două săptămîni. Am vrut să-l iau acasă dar Nea Vasile, un fel de unchi de-al mamei, nu mi l-a dat, după ce m-a păcălit că e al meu, că i-a pus numele de Puiu special pentru mine.
Cînd veneam noi, cei de „la oraș”, se strîngeau toate neamurile locului și vecinii să povestească pînă tîrziu în noapte despre cîte și mai cîte. Noi, copiii, ne strîngeam mai deoparte și ne ziceam de-ale noastre. Eu mă dădeam mare cu știința cititului și a scrisului, lucru care îi lăsa reci pe companionii mei. Ei îmi povesteau tot felul de istorii înfricoșătoare cu înecați, trăsniți de fulger, oase rupte. Mi se făcea cam frică, mai ales că lumina focului, în jurul căruia ne adunam pe înserate, arunca umbre amenințătoare și lemnele trosneau într-un fel aparte și scînteile zburau te miri unde, chiar și pe mîinile și picioarele noastre, de țipam ca toți dracii. Ne mai potoleau ăi mari cu cîte o sudalmă ori amenințare cu „lasă că vezi tu ce-o să-ți fac acasă” dar totul era prea viu, prea fascinant ca să mai bag de seamă.
Mai era problema dormitului. Era ca „la țară”, în camera a bună, în paturi cu saltele umplute cu paie care scoteau niște zgomote foarte ciudate, cu așternuturi curate dar aspre. De fapt, nu conta, eram atît de obosit încît adormeam năpraznic. Și, neapărat, după ce beam o cană cu lapte cald. Iar mie nu-mi plăcea laptele…
PUIU JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor, poet și dramaturg; a devenit târgoviștean, de strada Liniștei, cu aerul lui republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
