Iulică a fost primul copil mai mic decît noi pe care îl ascultam fără să cîrîim. Micuț, brunețel, cu ochelari ar fi fost sigur ciuca glumelor și bobîrnacelor. De la prima întîlnire ne-a pus la respect. În primul rînd, purta pantaloni cu bretele de piele, nu de-alea de gumă. Degeaba încercai să i le întinzi ca să-l pleznească peste piept, nu mergea. Apoi, purta ochelari cu ramă metalică, rotundă. Avea față de tocilar dar nu părea deloc. Și, mai presus de orice, zîmbea mereu. A! Mai era ceva: avea toate vorbele la el. La 8 ani ai lui, față de 10-11 ai noștri, părea mai deștept și mai informat decît noi.
Tatăl lui era un mare specialist în foraje petroliere, lucra la „1 Mai”, cea mai cea uzină de instalații petroliere, mîndria orașului, județului, țării și lumii întregi. Cel puțin așa se spunea și scria în toate ziarele, emisiunile radio și tv. Tatăl lui Iulică, domnul Tronaru, niciodată tovarășul Tronaru, cam avusese de suferit datorită „originii nesănătoase” și i se luase casa, dar ce spun eu casa, vila din centrul Ploieștiului și fusese mutat la bloc, la 2 camere, „mama lui de burghez”. Făcuse și vreo cîteva zile de închisoare dar, cum era cel mai mare specialist în foraje și, cum am aflat mai tîrziu de la Europa Liberă, singurul, a fost eliberat urgent. Casa nu i-au dat-o înapoi, așa că a ajuns vecinul nostru. Și Iulică, desigur.
Cu tot trecutul său „burghezo-moșieresc”, domnul Tronaru era trimis destul de des în străinătate, în țările arabe, să-i instruiască pe ăia de acolo și să le sape puțuri. Desigur, era însoțit de cîțiva „ingineri” care nu aveau altă treabă decît să îl păzească să nu care cumva să fugă. Era o comoară națională domnul Tronaru.
O dată l-a luat și pe fiu-său cu el. Cînd s-au întors, după vreo 3 luni, Iulică știa engleză, franceză și arabă. Cu araba n-aveam noi treabă, dar la engleză și franceză ne-a ras pe toți, chiar și pe ăia de la liceu, mai mari cu 4-5-6 ani. În plus, ne-a adus fiecăruia dintre noi cîte o bucățică de nisip pietrificat, gumă de mestecat și capace de Coca-Cola. Capacele alea valorau, la jocul numit „capace”, dublu decît „Radeberger”. Unele mame așezaseră bucățica aceea de nisip pietrificat pe cîte un mileu, în vitrină, Doamna Neagu chiar pe televizor, în locul peștelui din sticlă.
Seara, cînd se potoleau jocurile, Iulică ne povestea ce văzuse pe acolo, prin cele străinătățuri. Vorbea mai ales despre cea mai mare sondă din lume, de la Paris, pe care o văzuse din avion. Ne adunam ciopor în jurul lui, chiar și cîțiva părinți apăreau discret, alții pe la ferestre. Iulică știa să povestească și, mai ales, spunea cît de liber se simțise el acolo. Noi, copiii, nu prea înțelegeam ce e cu libertatea aia, părinții însă, ori oftau, ori ne chemau scurt în casă.
Peste vreo 2-3 ani Iulică a mai plecat o dată. Nu s-a mai întors. Cîțiva dintre noi am primit peste cîteva luni cărți poștale. Toate erau cu Turnul Eiffel, sonda aia, cea mai cea.
Puiu JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor, poet și dramaturg, târgoviștean de strada Liniștei și republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
