Mîna dreaptă mi-e ruptă. Asta-i viața. Se mai întîmplă. Se poate trăi, o vreme, și așa. Te obișnuiești. Transferi treburile dreptei în mîna stîngă.
Devii stîngaci. În ambele sensuri, și cel al handbalistului ori tenismenului, să zicem, și cel al neîndemînaticului. E interesant cum mîna dreaptă își urmează instinctul și vrea să facă treburile banale în continuare. Dar intervine durerea și se oprește. Și stînga se gîndește și se gîndește și… greșește, scapă lingura pe jos, nu poate să înnoade singură șireturile. Cauți soluții, găsești soluții dar lucrurile nu se pot face decît pe jumătate. Nu-s întregi.
Te enervezi, îți vrei dreapta înapoi. Nu se poate. Peste o lună. Apoi trebuie să recuperezi. Greu. Te apasă neîmplinirea asta, te demoralizează un pic. Dar strîngi din dinți și încerci să faci totul cît mai bine. Te mai ajută și prietenii, merge.
Cam așa e și în politică. Neavînd doctrine pe înțelesul tuturor, nepunînd în practică principiile, partidele ajunse la putere seamănă între ele, ca două mîini rupte, ca două mîini stîngi.
Mie o să îmi treacă. Lor, însă?
Facebook
WhatsApp
TikTok
