Dar ninsoarea nu se mai oprea și frigul cam pusese stăpînire pe oasele mele. Am pus pe jos niște cetină, am mai înălțat cortul cu vreo 30 de centimetri și… m-am pus pe așteptat. Speram să se termine ninsoarea, mai ales că văzusem că viscolul se cam oprise. Un om de-al locului îmi spusese la gară că e posibil să ningă puțin, așa că nu mi-am făcut griji.
Pe la 4 după amiază mi-am dat seama că e cazul să înnoptez acolo. Zăpada era cam mare și n-aș fi putut ajunge pe lumină la cabană. Nu mai dormisem niciodată, iarna, în aer liber, mă rog, sub o pînză de cort. Eram bine îmbrăcat dar începuse să-mi fie teamă de frig. Bine că nu mai bătea vîntul. La radioul cu cască prindeam doar postul național, „București, România”, distorsionat, cu pîrîituri. Nu se-nțelegea mare lucru. Am mîncat o conservă de fasole cu cîrnați, am spart și o ceapă, două gîturi de vodcă și gata, hai la somn.
Dar somnul, ioc! Auzeam tot ce se-ntîmpla afară și nu pricepeam nimic. Un pumn de zăpadă căzut de pe vreo ramură, pe pînza de cort, suna ca un tunet. Un fîlfîit de aripă părea un avion în picaj. Ce să mai dormi? Ceai! Am strigat. Asta e, ceai. Cană, zăpadă, primus, ceai, dropsuri aveam. Așa că m-am pus pe fiert apă. A durat enorm, mi-am amintit că la înălțimi mai mari apa fierbe mai greu.
Pînă dimineața am făcut și băut 5 ceaiuri. Toată noaptea m-am gîndit la amicii mei din cabană, ce bine dormeau ei la căldură, ce distracție era pe capul lor…
Cînd s-a luminat, am evaluat situația: da, cam 3-4 ore îmi lua să ajung la cabană. Zăpada nu părea prea adîncă, frigul era suportabil, aveam 20 de ani și inconștiență destulă. Am strîns calabalîcul și, la drum, băiete! După două ceasuri eram frînt, după alte două mi-am zis că, gata, aici mor. Abia făcusem un kilometru, din 4. Colac peste pupăză, începuse să plouă, o poaie măruntă și rece care te pătrundea rapid. Drumul, deși nu greu, devenea alunecos, mai mult alunecam înapoi. M-am așezat sub un brad cu crengile mai joase, m-am înfășurat în celebra-mi pînză de cort și am așteptat. Ce? Naiba știe… Mi-era frig, eram ud, foame cît cuprinde. Cu mîinile înghețate am tăiat cîteva felii de slănină și am mai făcut un ceai. Apoi ploaia s-a oprit și s-a lăsat ceața sau ce naiba o fi fost, că nu mai vedeam nimic la doi pași în față. Cu greu am reușit să întind pînza de cort, să fac un adăpost.
Eram terminat. Mă cam luase disperarea. În fine, vodca și ceaiurile m-au mai dezmorțit. Pe la 2 după amiaza, ceața dispăruse, m-am hotărît să las totul acolo și să urc la cabană fără rucsacul care mă îngreuna și mă trăgea înapoi. La urma urmei, nu prea avea cine să treacă pe acolo pe vremea asta. Am mai pus de un ceai, să mă țină cald o vreme. Și cum așteptam eu să fiarbă apa mi se năzare că aud voci și lătrături. Nu, nu mi se părea, erau oameni. Erau amicii mei, fără fete, împreună cu doi salvamontiști, nimeriți și ei la cabană.
N-am mai băut ceaiul. Am băut apa aia călîie, izvodită din zăpadă. A fost cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată.
Top of FormPUIU JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor și dramaturg; a devenit târgoviștean, de strada Liniștei, cu aerul lui republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
