Cînd ai mei s-au mutat la bloc aveam doi ani și un pic. Era șantier încă, gropi de la canalizare, mormane de pietriș rămase de la fundații, noroi, gunoaie. Am fost dus de mic la cămin, un fel de grădiniță cu program prelungit, de la 6 la 16-17. Țin minte diminețile în care mama mă lua în brațe ca să traverseze podețuri din scînduri sub care se dezvăluiau adîncimi înfricoșătoare pentru mine. Era fascinant și înfricoșător deopotrivă. Șantierul a durat vreo 4-5 ani, timp destul pentru a stăpîni toate abisurile și suișurile înconjurătoare. Iarna era o nebunie a săniușului, de-a valma, copii și părinți se-ngrămădeau pe micropîrtiile pline de obstacole. De fapt, părinții mai mult ne păzeau, deși nu se sfiau să ia parte la cîte o bulgăreală ori la vreo cursă de tras cu sania. Se împămîntenise o regulă: seara, de la 5 la 6, se jucau pe acolo doar copiii foarte mici, care cu părinți, care cu bunici, care cu un frate sau soră mai mare. Noi, ăștia mai măricei, de peste 5 ani, ne jucam după ei. Asta iarna, cînd troienele de zăpadă ascundeau definitiv orice urmă de pămînt. Vara, cei mici nu se jucau pe acolo, erau duși în parc sau pe bulevard.
În primii doi ani am fost și eu unul din cei mici, așa că nu prea ieșeam de capul meu pe afară iarna. Mă uitam, de fapt eram ținut în brațe la fereastra de la etajul doi, la ceilalți copii și ardeam de nerăbdare „să mă fac mare”.
Erau două blocuri, față-n față, cu cîte trei etaje și trei scări fiecare. Pe scara mea, scara B, eram Claudel, Irina, Ionuț, Liliana, Tică, Mariana și eu. Doar Claudel era de seama mea, ceilalți erau cu vreo 4-5 ani mai mari. Cu Claudel, de fapt, Claudiu, mă jucam cel mai mult. Jucam, în scara blocului, păcălici, popa prostu, tabinet, război, pietricica, sare-trepte și cîte și mai cîte. Am avut noroc să avem deodată toate bolile copilăriei, așa că eram mereu împreună. Ionuț și Liliana se mai jucau un pic cu noi, făceau pe profesorii sau învățătorii, dar erau prea serioși pentru noi și ne mai și atingeau cu linia la palmă dacă greșeam ceva, cum pățiseră ei la școală, lucru pe care aveam să-l aflăm și noi peste puțini ani. Partea bună a fost că primii doi-trei ani de școală au fost floare la ureche pentru mine și Claudiu. Liliana era foarte frumoasă, păr negru, ochii verzi, tenul creol. Ionuț era băiat de doctor celebru în Ploiești, era cam cu nasul pe sus dar intra repede în jocurile noastre copilărești. E drept că ne halea bomboanele sau gogoșile cu care eram dotați la jocurile de scară, dar mama lui, Doamna S., ne îmbuna cu prăjiturele cu cremă și bomboane de la cutie. Părinții Lilianei ne iubeau foarte tare, am aflat mai tîrziu că, înaintea Lilianei, mai avuseseră un băiat care s-a prăpădit de foarte mic. Irina era la „balet și dansuri populare”, nu prea avea vorbe cu noi. Tică și Mariana erau frați, blonzi, palizi și cîntau la „clanaret”, el și la vioară, ea. Cîntau e mult spus, chinuiau bietele instrumente și pe bieții profesori pe care îi schimbau (sau dădeau bir cu fugiții) lunar. Mai erau și fonfăiți de nu-nțelegeai ce vor să spună decît după trei-patru încercări. Noroc că s-au mutat repede.
Dar a venit și momentul să ies nesupravegheat, vorba vine, în fața blocului. Atunci pot spune că am intrat în rîndul lumii. Alte scări, alte „obicee”.
Puiu JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor, poet și dramaturg, târgoviștean de strada Liniștei și republican de Ploiești…