În scurtele mele drumuri prin oraș rămîn uimit de curățenie. Prin jurul șaormeriilor nu mai e nimic aruncat, pătat. Iarba crește, nu mai sînt crengi rupte. Nici oameni nu prea mai umblă. Un cățel, cîndva al cuiva, mîrîie la mine. Îi arunc o chiftea, mai mîrîie o dată. Plec. Pleacă și el. Întorc capul, întoarce și el.
Mai fac cîțiva pași. Mă-ntorc. E lîngă chiftea. O mănîncă tacticos, apoi bea apă dintr-o băltoacă. Latră o dată, scurt. Se-ndepărtează. Aș fi vrut să mai vorbim.
O tanti, transpirată toată, cară o sacoșă imensă pe umărul drept. Tanti mai ține în stînga o mască albastră. O scapă pe jos. Aș vrea să o ajut, dar tanti dă un șut măștii, masca se ridică și e prinsă-n zbor de mîna care o scăpase. Tanti icnește și bagă scurt: „Dare-ar boala-n tine dă covid!”
După mulți ani îmi reîntregesc biblioteca. A fost depozitată la un amic. Pe de altă parte îmi construiesc o bibliotecă, din lemne. Mai multe cărți decît rafturi. Improvizez lăcașuri noi. Un turnuleț din cărți devine suport pentru un raft. Pun într-un sac ceva bucoavne de nefolosit. Le cumpărasem de la tot felul de „dezmășteniți” ai soartei.
Și eu am vîndut cărți, la ananghie, apoi le-am răscumpărat sau le-am găsit în altă parte. Am pierdut, prin mutări succesive, foarte multe cărți. Mi-e dor de ele. Descopăr prima carte cumpărată de mine, din banii mei, de la un anticariat din Ploiești. „Tușiți”, de Marin Sorescu. Zîmbesc, amar, dar zîmbesc…
Facebook
WhatsApp
TikTok
