Ne facem loc printre evenimente, grăbiți, taciturni… Ne bucurăm de trecerea unei zile, în așteptarea alteia. Alergăm disperați să bifăm încă o noapte dormită, încă un meci văzut, încă o bancnotă cheltuită. Ne arde la lingurică să treacă timpul în așteptarea unui „ceva” important, extrem de important. Și „ceva”-ul se-ntâmplă, dar între timp a mai apărut un alt „ceva” care ne pune iar pe fugă.
Alergăm, alergăm ca disperații să tocăm timpul, să-l nimicim, să-l dăm altora cel mai adesea. Pentru noi nu mai există timpul prezent. Și cînd există, îl dăm pe-o bere rece, pe o întindere-ntr-o rână, la soare. Timpul prezent este al statului, al șezutului, al nimicului de tras răsuflarea pentru o nouă goană, o nouă rată, un nou viitor luminos.
Și când credem că am ajuns la un capăt, că putem adăsta în sine/cu sine, apare un nou viitor. Care nu este nou, este tot ăla vechi, dar noi am mai îmbătrânit, ni s-a cam șubrezit șasiul și alergăm gâfâind să fim din nou tineri, din nou cu perspective. Uneori ne oprim fără rost, dând senzația că tocmai gândim profund, dar, de fapt, în clipa aia ne uităm la o floare pe care o știam de ani de zile, dar nu o vedeam.
Alergatul ăsta începe să dea în uitare, în uitat. Ce cuvinte ciudat de asemănătoare… „Am uitat să mă uit”, „Mă uit că uit”, „Uit să mă mai uit în jur”…
De fapt, uităm să ne mai jucăm, să râdem fără rost că bate vântul și cad frunzele în farfurie. Și o să vină vremea când nu o să mai putem alerga și vom adormi și în somn (sau ce va fi fiind acela) ni se vor mișca picioarele spasmodic, a fugă…
Puiu JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor, poet și dramaturg, târgoviștean de strada Liniștei și republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
