La 32 de ani poți orice. Poți și să ai curaj. Poți să nu minți. Acum 30 de ani, pe 17 decembrie, un comunicat scurt al Radio Europa Liberă spunea că la Timișoara s-a tras. Atît, timp de cîteva ore. Eram năuc. Cine a tras? În cine s-a tras?
Am aflat a doua zi. Lumea teatrală are un mod de comunicare foarte rapid, greu depistabil. Fratele unui coleg de la Timișoara mi-a citit, la telefon, cîteva fragmente din Macbeth și am priceput. Colegul era în Piața Maria. Armata trăgea în demonstranți.
Cu o lună în urmă fusesem în (încă) URSS, în Ucraina și văzusem acolo, la Televiziunea maghiară, căderea Zidului Berlinului, în direct. Acolo nu se trăgea, oamenii erau fericiți.
Pe 17 decembrie 1989 am știut că va începe ceva ireversibil. Nu știam ce. Dar știam că moartea unor oameni va duce la o schimbare enormă. Oricît de puternic era regimul comunist, nu putea ascunde moartea. Moartea pe față.
Eram tînăr și știam că nu mă poate opri nimic să schimb totul. Sfînta naivitate a tinereții și a inconștienței…
Au trecut 30 de ani. De schimbat, s-au schimbat multe. Doar senzația aia de libertate fără limite, de atunci, nu s-a schimbat. Doar a îmbătrînit…
Facebook
WhatsApp
TikTok
