Îndoiala
Uneori greu și rareori la îndemână este să te îndoiești. Să te îndoiești de tot, dar și de toate, să nu te mai convingă nimic din ceea ce (crezi sau știi că) este, din ceea ce (încă) se vede, pentru a-ți asigura și pentru a-ți accepta continuarea și astfel continuitatea. Nu este ușor să vezi tot ce nu merită văzut, nu este ușor să le inventariezi, să le așezi/spui în cuvinte, să le așezi într-un registru oarecum sobru, expus și rămas în stările melancolice, sau încurcate de vis pe care le poate stăpâni și exprima poezia.
Îndoiala reușește să te transforme într-un fel de filtru, într-un receptor sever al situațiilor pe care viața este dispusă să le exprime prin tine, pe care mai departe poate să le așeze în cuvintele care evită discursul critic și sceptic al celui care doar le spune, care le scrie. Scrii și devii un fel de mărturisitor treaz al situațiilor care te acaparează și care îți alimentează stările de zi cu zi, de zi după zi, devii cel care transferi așa tot ce vezi și simți în catalogul sceptic al celui care (crede că) înțelege, care simte situațiile puse la dispoziție de lume, de împrejmuirile ei, de atingerile lor și de tot ceea ce îl motivează să meargă mai departe. Reușești astfel să (îți) scrii un discurs coerent, unul în care exprimările fandează lapidarul și aruncă în luptă acel amalgam inteligent alcătuit de observații, de eventuale corecții pe care existența ți le-ar putea adăuga pentru a-ți motiva cât de cât necesitățile, care îți pot salva și exprima aparențele de stare de fapt necesară, de obligatorie culegere de concepții salvatoare, de legi (ne)firești care trebuie ascultate și urmate.
Poezia, îndoiala conținută și spusă de cuvintele ei sunt un buletin care conține și păstrează știri, un flux continuu care spune despre multele și amestecatele stări ale celui care (o) scrie, despre viețile lui, despre acele manifestări constrângătoare și deprimante ale ei, este un strigăt (rostit) în pustiu despre multele și disponibilele deșertăciuni pe care lumea lui le-a transferat și le-a așezat în carnea ființei, în ce crește, în ce înfășoară și conține mai departe aceste expuneri sau exprimări ale lor. Revolta și teoretizările ei devin un discurs firesc pe alocuri, se transformă în discuții pe viu în/pe corpul realității care nu se lasă altfel văzută și arătată. Îndoiala reușește să îndrăznească să își ducă toate aceste operații până la capăt, să le conducă și să le desăvârșească în cuvinte care pot fi ușor înțelese, dar oarecum greu de suportat adevăratul și uneori singurul lor mesaj. Nimic nu scapă tăișului bisturiului său, totul devine o sfârtecare și arătat astfel, în această formă care îmbracă firesc hainele cruzimii, ale sincerității care tranșează la propriu toate disputele dintre cel care le vede și cele pe care el, văzându-le, le poate așeza pe lamela care merge sub lupa microscopului cu ajutorul căruia vor fi citite și descifrate.
Poetul este un (mereu) nou sceptic, unul al cărui discurs se așază în solilocvii care testează adâncimile cele mai puțin cunoscute și cele mai puțin vizibile ale firii umane, ale ființei ce se vrea a fi o delicată trestie gânditoare. El ne arată în fiecare propoziție că nu este chiar așa, și că lumea împreună toți locuitorii ei sînt definitiv așezați în zodia naufragiului, a situațiilor fără ieșiri morale disponibile.
Poezia, îndoiala din cuvintele și din (re)versurile ei sunt demontate și anihilate de privirea severă și atinsă de aerul sumbru al înțelegerii sensurilor, ale deviațiilor lor de către (mereu absentul) cititor. Cuvintele nu strigă, ele se strigă și se adresează pustiului deja instalat, deșertului care înaintează fără ca ceva să mai poată încetini acest calm și plăcut curgător proces.
Facebook
WhatsApp
TikTok
