TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Constantin Brâncuși. Expresiile lumii

   Constantin Brâncuși este artistul care și-a compus din expresiile ei nu doar un mod de viață, ci chiar modul în care și-a conceput-o și a trăit-o. Fiecare gest al fiecărui  semn scris de el arată pur și simplu frânturi din ființa sa fulgurantă, transparentă pe alocuri. Cred că putem spune că lumea este locuită de autorul ei și că, pe alocuri, l-a străpuns și a izbucnit, a ieșit afară prin firidele lăsate intenționat deschise pentru ca aceste explozii ale luminii să aibă loc, să se lase văzute. Fiecare gest din lumea creată de Constantin Brâncuși are și este marcat de sens, de sensul care impune rostirea și spunerea lumii (de)scrisă și deschisă privirilor noastre de el, oarecum rostirea care face ca această lume să vibreze odată cu privitorul și cu cititorul ei. Cele mai multe sensuri ale acestei lumi sunt ascunse, sunt așezate între paranteze invizibile, acelea care delimitează aici-ul și acum-ul de dincolo-ul către care ne (con)duc lucrările sale.

   Constantin Brâncuși a evitat stările statice ale rostirii pentru acelea nelimitate în care și-a putut expune și așeza visele în momente de transfigurare permanentă, în acelea de arătare a transparenței (diafanes) în care plutește și în care trăiește creația lui. Fiecare dezvelire a unui sens sau a unei stări aduce după ele, într-un halou de lumină difuză, dar pătrunzătoare, noi și noi înțelesuri, noi și noi trăiri însoțitoare, post și premergătoare, pentru fiecare cuvânt care alcătuiește, care (des)compune lumile și universurile sale. Sculpturi care provoacă stări moi, stări nude, stări care asigură de fiecare dată o trecere, o trecere premersă de un rit transcendent. Acestea toate sunt urmate întotdeauna de un gest de gest, de gestul (re)găsit al atingerii care odată era doar pentru zei și care a fost coborâtă pe pământ de artist, de acest artist.

   Constantin Brâncuși și-a pus și și-a mascat trupul în lucrările sale, a crescut în ele și la adăpostul lor firesc, foarte motivat și, desigur, descris înlăuntrul lor, așezat acolo cu siguranța încrederii nemărginite care i-a invadat și i-a locuit definitiv ființa. Nicio zbatere inutilă nu îi (des)compune creația, nicio (dez)alcătuire nu își face simțită prezența în sculpturile sale. La fiecare apropiere de un astfel de gest al său simți profunzimea fiecărei mișcări care îl alcătuiește, care îl face cunoscut astfel, care îl compun și care îl fac să trăiască și să vibreze în miezul glasului tău, în privirea care, văzându-l, îi împrumută forma, și în sufletul care, trăindu-l, vibrează împreună cu el. Zbuciumul tăcut care răzbate din lucrările lui Constantin Brâncuși este regăsit mai târziu și mai departe, așa cum efectul unui sentiment puternic te face să îl trăiești mult timp după ce l-ai întâlnit, cunoscut și asumat.

   Constantin Brâncuși s-a lăsat purtat de zbor și de grația lui firesc, foarte firesc, prin fiecare dintre expresiile lumii întâlnite, dar și însoțit de simplitate și siguranță,  efecte pe care stăpânirea uneltelor folosite i-o dau și care îl fac, ni-l arată puternic și blând în același timp. Veghea impusă de sculpturile sale se permanentizează în privirea și în corpul privitorului, își face adăpost în locurile care se lasă locuite și se așază definitiv cuprinzând și invadând senzorial trăitorul ei. Trăind aceste stări, evadând în fantastic și în universurile lui amuțești, închizi ochii și asculți cu mirare liniștea care te cuprinde și care te domină pas cu pas, cu ușurință, cu siguranță. Plasa în care ești prins de acest artist are ochiuri mari, ochiuri care îți lasă posibilitatea să ieși, să ieși foarte mult, foarte departe. Aceasta este este calea și desenul espresiilor lumii scrise și povestite de acest miraculos artist.