TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Caietele artistului

   În luna noiembrie a anului care a trecut (2025) am fost la Muzeul Municipiului București, Palatul ȘUȚU ca să văd expoziția găzduită aici: Marin Petre Constantin: Centenarul unei vocații. Am avut răgazul necesar și privilegiul să parcurg această expoziție, acest univers exquisite de unul singur, dar însoțit oarecum de acele ecouri atât de bine simțite ale prezenței artistului clasicizat de acum. Marin Petre Constantin s-a așezat și aici, în această expunere, exact ca un model, ca acel model care te face să îi vezi și să îi urmărești gesturile, mișcările, dar și umbrele lor, umbrele care delimitează și fac observabilă ființa de neființă, vizibilul de ceea ce se află întotdeauna mai departe de înțelesurile lui. Am mers și am putut să îmi aud pașii prin sălile palatului muzeu, să îmi simt opririle în fața lucrărilor artistului și chiar să îmi trăiesc contemplarea, să îmi amintesc plăcerea (re)descoperirii de unul singur a lumii și a fiecărui sunet și mișcare încăpute și rămase definitiv în atingerile ei. Tăcerea și aromele atât de calde, de calme ale picturii. Stări atât de bine așezate în încăperile care le adăpostea, care le propunea apropierilor, cunoașterii, înțelegerii.

   Pași, opriri, rămâneri, treceri mai departe, cât mai departe. Evadări. Toate sunt adunate, aduse la un loc aici și lăsate să curgă, să se scurgă în fiecare dintre simțurile mele disponibilizate acum. Fiecare lucrare se lasă prinsă în/de lumină și îmi răspunde mie, privitorului cu aceeași lumină, însă amplificată și rostogolită mai departe ca fiind tot ce am nevoie și caut odată cu această apropiere și prin spațiile și stările ei.

   Marin Petre Constantin este artistul care a construit și a reușit să păstreze ceea ce a construit, care a reușit să își mențină mesajul, mesajele neștirbite de vreme, de vremuri, de timp sau de timpuri, de alcătuirile și de ruperile îngăduite de ele. Tot el este cel care a știut să își învăluie arta cu și în acea pelerină protectoare a cuvintelor, în sensurile pe care ele pot să le păstreze deasemenea neschimbate și nealterate de istorie, doar încărcate cuminte de poveștile și de știrile mereu ascunse în istorii, în desfășurările și propunerile lor de a se ține mereu în apropierea cotidianului, a oricărei zile în care sunt descoperite, citie și/sau înțelese. Marin Petre Constantin și-a țesut această broderie a amintirilor în cuvintele care l-au locuit și pe care le-a așezat cu acribie în caietele lui, în poveștile și în jurnalul în care s-a lăsat (cu)prins de stările istoriei lumii în care a trăit și pe care a locuit-o.

   În expoziția de la Muzeul Municipiului București am putut să mă opresc, să văd și să citesc pagini din caietele artistului, le-am putut înconjura cu pașii mici ai revelației, cu aceia ai uimirii și ai descoperirii unui om care a știut să (se de)scrie și să se păstreze în cuvintele ordonate și ele caligrafic și artistic în caietele pe care le-a deschis și le-a scris pentru el, pentru ca să nu se piardă pe acele trasee ale vieții în care a ajuns și din care nu a plecat decât după ce și-a putut lăsa semnele în mesajele complete, întregite și desăvârșite de privirile, de simțurile și de (de)scrierile lui. Acele caiete expuse sunt efectiv buchetul de emoție ascuns care umple expoziția care marchează și amintește centenarul nașterii artistului Marin Petre Constantin, sunt obiectele în vecinătatea cărora simți prezența celui care s-a aplecat asupra acestor pagini și s-a propus scrierii împreună cu cât mai multe dintre reperele, semnele și însemnele ei. Toate aceste senzații se simt și se lasă acumulate de privitor, de cel care poate și vrea să se lase prins și păstrat în aceste imagini ale lumii, ale lumii care a fost, care este și care desigur o să mai fie datorită acestor însușiri ce nu au fost lăsate să se piardă ale unui artist, ale unui om care s-a lăsat cuprins de vremurile trăite de el și mai departe nedesprins de momentele formării și ale informării pe care (ni) le-a lăsat în continuare ca mărturie.

   Caietele artistului Marin Petre Constantin sunt acea prezență care s-a lăsat expusă și privită aici așa cum a dorit-o, în formele (dez)golite în care și-a scris, și-a desenat și spus povestea despre pașii, despre momentele trecerii lui prin și peste fiecare dintre granițele creației pe care le-a intuit, pe care le-a simțit și (de)scris cu armele lui, cu acele posibilități și capacități alese de privirile, simțurile și trăirile încăpute în firea și în viața lui. Moștenirea lăsată de artist, de artistul și de scriitorul Marin Petre Constantin s-a lăsat expusă pentru totdeauna în încăperile calde ale lumii în care a trăit, prin care a trecut și pe care le-a locuit. Privind și contemplându-i caietele i-am simțit privirea însoțită firesc de gândul luminos al mărturisitorului, al celui care a fost capabil să fie și să rămână martor al lumii, al întâmplărilor vii și ale mișcărilor simțite și vizibile, trăite ale ei.

   Mutându-mi privirea din caietele deschise spre lucrările expuse am simțit cum gestul și (în)semnul artistic interiorizat al textului, al scrierii se trezește și se mută în acela expresiv și expansiv al libertății artei, al necesarelor evadări scrise și rămase ca repere, ca modele definitiv artistice.