Improvizații
In memoriam Mircea Tiberian (1955-2025)
Deseori nenumite, mai mereu spuse și aduse delicat și discret în cuvinte, în cele ale muzicii, ale artei, ale literaturii ca singur și sigur suport care le poate păstra în lunga călătorie prin lume, prin această lume. Niciodată spuse, făcute să strige sau să se așeze în starea obositoare de țipăt, de urlet. Niciodată vizibile dar întotdeauna simțite și trăite într-un tremur (ne)cunoscut și continuu, în mișcările lui sacadate care caută să strângă sau să contorsioneze, să strice forma și așezarea corecte în care firea care le scrie s-a așezat și în care caută să rămână, să se așeze și să își definitiveze, să își impună forma, forma ale cărei contururi nu vor mai putea fi confundate mai departe vreodată.
Suntem incluși și inițiați în aceste improvizații însoțiți de noua absență, aduși la un loc de fiecare dintre deschiderile spre ea acceptate de plecarea unui artist pentru a le face auzite corect în fiecare registru care încape și rămîne în aceste stări ale lor, în acelea din care nu se mai poate pleca, dar din care deseori se vor povesti evadările și scăpările cu toate necesarele detalii scrise despre desfășurarea lor. Lumea se va închide și se va deschide totodată pentru ca toate acestea să fie (cu)prinse și să rămână mai departe cât mai mult în toate aceste așezări și descrieri ale lor, în fiecare dintre acele înțelesuri prin care reușim să ne apropiem ca să putem să vedem cât mai în adîncimile desfăcute special pentru a învăța aceste desprinderi și rostul fiecărei căderi care are loc, care se întâmplă mai departe.
Fiecare dintre aceste improvizații care se spun, care sunt scrise despre acestă plecare, despre această absență se lasă adunate discret în anumite transe induse de acordurile extrase din fiecare adâncime de gând, din fiecare strat identificat și măsurat cu (im)posibilitățile muzicii care le dezvăluie, care le expune astfel și le face vizibile măsurile, mărimile, posibilitățile de creștere și ale extinderii ce mocnește în fiecare dedesubt intuit și nemărginit pe care Mircea Tiberian le înfășura, pe care mai apoi le desfășura în muzica lui. Avem de făcut pași mulți pe suprafețele dezvăluite de aceste teritorii mărginite de absența nemăsurată vreodată, dar făcute disponibile aici pentru a fi apropiate, cunoscute, ascultate și înțelese.
Toate aceste improvizații sunt un fel de explicații pentru această plecare, pentru această absență, pentru ce nu s-a putut găsi sau scrie vreodată și pentru fiecare imagine, stare, trăire care nu au putut să încapă și să rămână în aceste dezvăluite cuvinte. Muzica lui Mircea Tiberian ne ține, ne păstrează în aceste stări întâlnite special pentru a împărtăși, pentru a ne face părtași la tot ce presupune acest proces de împreunare pe care el l-a așezat și l-a lăsat vederii noastre în muzică, în muzica lui.
Suntem de acum aduși să privim și să înțelegem, să citim urma în care Mircea Tiberian și-a lăsat memorate luminile, întunecimile, tristețile, zâmbetele și oricare dintre aceste completări care îi scot în relief aceste improvizații (de)scrise, aceste acorduri mai departe scoase din relief și expuse pentru ca fiecare (ne)înțelegere să poată fi auzită, identificată și lăsată la îndemâna apropierilor noastre.
P.S. Cu foarte mulți ani în urmă, am fost, cu Mircea Tiberian, camarad de armată (cu termen redus) în preajma Coloanei lui Brâncuși. L-am vizitat, apoi, în Sibiul lui plin de farmecul cosmopolit al unor vremuri, de altfel, apăsătoare. Și am vorbit, de multe ori, de-a lungul anilor, ne-am văzut rar, dar ne-am scris des… Ne-a părăsit o conștiință lucidă a vremurilor de azi, un artist de geniu, un dascăl dedicat misiunii lui, un om ales al timpului său… Drum lin, prietene! (Ionuț Cristache)
Facebook
WhatsApp
TikTok
