TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Vise, teritorii deschise de ele

   Visele parcurg, traversează și ocupă teritorii întinse, fără sfârșit, spații și zone care nu au și nu dispun de cunoștințe, de resurse pentru limite, pentru eventuale scrieri ale desfășurărilor lor, pentru prinderea și așezarea în tipare fixe, sau pentru definitivarea contururilor ce le-ar putea aranja într-un fel de corp, de stări stabile fizic sau într-un cadru somatic. Visele încurajează aceste nelimitări, aceste ample curgeri și scurgeri de lumi între lumi, de imagini peste imagini, de REM-uri continuate și mereu alungite în linii prelungi, fără capăt, fără spațiu, fără sfârșit. Visele nu obosesc să desfacă toate aceste tresăriri în cuvinte tăcute și extinse în deschideri mereu agățate în uimite priviri, în propunerile pe care formele lor le acceptă și le aduc în lumină pentru cei care și le pot asuma sau așeza mai departe în propriile stări și forme ale vieții care îi stochează și îi concepe.

   Visele și vâlvătaia lor adeseori mută se mișcă fluent și cu mare siguranță pe fiecare dintre suprafețele alunecoase și aride ale vieții, pe aceste plăci turnante ale lumii iar toată această acumulare de experiențe este redată într-un discurs ușor violentizat în esențele lui, unul care conține și dispune de acele forme de violență subtilă, necesară și subtilizată de cuvinte, mai departe transpusă, mutată în momente poetice intense și ocrotite de siguranța mesajului amplificat care rămâne tot timpul așezat continuu într-o larmă sonoră densă și greu de evitat.

   Toate aceste teritorii își divulgă și își impun visele în cuvintele găsite în și prin corpul lor nostru, în aceste mișcări ale lui care se tot construiesc ca un vizibil șantier oniric, unul care iese din zona de întuneric, din universul nocturn și își transportă firesc stările și expunerile mai departe în registrul diurn care le acceptă cu toate conținuturile lor în structurile de acum, de aici luminoase și vizibile. Lumea aceasta, de aici, se scoate din mrejele oricăror constrângeri și își impune desfășurările firesc pe propriile teritorii și zone ale lor acceptate. Zona aceasta intensă, tăcută sau mută spune mult pe suprafețe mici și spune și mai mult acaparând altele noi adjudecându-și astfel cuprinderi pe care se poate desfășura și spune detașat și firesc mai departe.

   Sunt vise și teritorii ale lor care ne propun dezvăluiri prin cuvintele poeziei, care ne propun și impun discursuri consecutive, concentrice care se transformă în tot felul de mantre ce se repetă până când textele, cuvintele lor se transformă în refrene, refrene ce nu mai ies din starea repetitivă care s-a disponibilizat în mintea care le-a acceptat. Corpul începe să se miște necontrolat pe ritmurile impuse de cuvinte și își caută singur accentele care îl pot conduce spre ieșirile disponibile din această cursă impusă de text și de transele lui.

   Prin vise și prin teritoriile lor ne mișcăm permanent într-un poem visat, într-un univers creat și scris intenționat pentru a-i fi consumate și ascunse aceste experiențe nelimitate, aceste stări care nu se sfârșesc odată cu încheierea lecturii. Tot timpul, mai departe și în continuare, iar efectul lor rămîne în creierul disponibil să le continue traseele pe care visul acesta lung le induce și le lasă să își caute mai departe limitele inexistente. Lumea și teritoriile ei și-a făcut din vise un fel de armură, una care protejează din interior spre exterior, care lasă cuvintele să treacă de platoșa ei protectoare și le păstrează înăuntru ca într-un adăpost amplificând mai departe stările acestui vis întotdeauna fluent, continuu amplificat și interiorizat.