TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Discreția unui Maestru

   Marin Petre Constantin ne-a arătat, ne-a demonstrat, că nu este și că nu vrea să rămână doar un artist pe drumul desăvârșii, al adunării, al acumulării continue și definitive, ne-a arată că nu este și nu vrea să rămână doar un clasic în viață al picturii, un clasic în viață și viu ci, în același timp, folosindu-și uriașele însușiri și talente disponibile, reușește să fie și un cronicar și totodată un critic al lumii în care locuiește, în care a trăit și prin ale cărei alcătuiri și spații a călătorit, al vieții în care a trăit.

   Prozele lui Marin Petre Constantin din volumele Prepeleacul și Târgul, sunt scrise cu răbdare și har, cu bucurie, cu amărăciune și cu talent, sunt scrise cu acea mână sigură care folosește tușe alcătuite din cuvinte, cuvinte neapărat încărcate de duritatea pe care o au atunci când își arată și când par vizibile semnele care marchează trecerea autorului lor pe pământ și prin lume. Marin Petre Constantin consemnează și aduce la cunoștința și îndemâna noastră, a celor care îi citesc cărțile, lumea, societatea românească trecută, prezentă și viitoare. Aproape nimic din multul rău și tragic trăite și văzute de domnia sa nu scapă privirii curioase de copil și nici a celei severe de adult, nu trece de pragul simțirii sale, mai departe nimic nu rămâne nearătat din ceea ce ne-au adus comunismul și cei care au ajutat la instalarea și permanentizarea acestei plăgi dureroase.

   România a fost o țară bună, bine administrată și bine locuită de oamenii ei așezați, normali și chivernisiți iar comunismul în schimb a distrus toate acestea cu inconștiență, cu nepăsare, cu ură, cu ajutorul terorii completată de prostia celor care le impuneau lipsiți de cele mai mici urme de empatie sau de înțelegere a a celei lumi construite de-a lungul unui timp:

…Chiar dacă n-am fost implicați, am fost contemporani. Conacele, casele acelor oameni, unele vechi de secole, au fost făcute una cu pământul… Dar nu-i durea pe ei de așa-zisul popor. Casele acelea, bucată cu bucată le-au desfăcut. Cărămidă cu cărămidă. Grindă cu grindă….

   Printre rândurile care dor, printre cuvintele care strigă nenorocirea abătută asupra lumii, asupra țării pe care o iubește, se strecoară cu timiditate și cu siguranță poezia, poezia care nu se poate distanța prea mult de artist, de artistul care vede și simte tot ceea ce vede:

…Dinspre Perșinari și din toată câmpia Meretului, cum încă îi spuneau oamenii, ca și cei vechi la uncii râului Dâmbovița, bătea vântul de primăvară. Austru i se spune azi. Din șira de cenușă, vântul surpa trâmbe alburii. Le rostogolea pe lutul bătătorit al armanului până la marginile întărite cu pâlcuri de troscot…

   Despre stricarea la propriu pe care a coordonat-o comunismul în satele și în orașele noastre își scrie indignarea Marin Petre Constantin folosind cuvinte și arată cu adevărat ceea ce a conceput și pus în aplicare acel regim inuman, antisocial și criminal:

… Războaie au mai fost atâtea și le-au petrecut, cât ocupația și comunismul au împins oamenii în afara raporturilor lor cosmice cu mișcarea ciclică a naturii, și tare puțini aveau să și le mai regăsească…

… Orașe distruse de cataclisme se refac. Oamenii n-ai cum să-i mai refaci, odată ce le-ai distrus sufletul. Sufletul se construiește greu și numai în succesiunea generațiilor…

   Nașterea, moartea, căsătoria, viața, viața obișnuită, de zi cu zi împreună cu toate particularitățile ei, așa cum au fost și cum nu mai sunt, lumea de atunci cu reguli, cu greutăți, cu obiceiuri care au fost anihilate brutal, care nu și-au mai găsit rost de la un moment dat și nici loc, toate acestea sunt enumerate și povestite așa cum au fost, arătând, făcând să se vadă întristarea și îngrijorarea că nu vor mai fi niciodată, că o societate în care această boală s-a instalat nu mai are cum să se vindece. Marin Petre Constantin este și rămâne foarte lucid, mult prea lucid și chinuit de această disponibilitate de a vedea și își folosește scrisul ca pe un necesar terapeutic, ca pe un balsam ce poate uneori să oblojească și reușindu-i astfel, foarte des, mici bijuterii literare. Troienoaia (povestire publicată și în Gazeta Literară în anul 1968) fiind citabilă și de citit în întregime făcând din autorul ei un scriitor adevărat. Moartea, chiar ea, se transformă sub vraja cuvintelor și devine act artistic, frântură de gest, de paradis literar:

… Cu bocancii încărcați de zăpadă, picioarele lui Traian încremeniseră îndoite pe tronul de lemn  din gura coviltirului. Ochii deschiși, ca de sticlă, băteau departe în tăria nopții. Gura, în schimb, era strânsă și încremenită într-o mare durere. Parte din cap și din trupul răsturnat înota în boabele aurii de pământ. Mâna dreaptă rămăsese întinsă și trasă de cai prin hățurile înnodate în pumn…. Când și când, hățurile se mișcau odată cu mâna inertă, în sus și-n jos, după cum își  mișcau caii capetele-n timpul mersului. Biciul nu se mai vedea. Porumbul era răscolit. Se zbătuse în cele din urmă clipe…

   Artistul Marin Petre Constantin își continuă și își duce cât poate de departe călătoria, menirea, își contemplă lumea care l-a format și îmbogățit, merge printre cioburile rămase în urma viiturii comuniste, în urma pârjolului planificat:

… Vasul existenței românești ancestrale fusese spart de poterele colectivizării. Românii ca români urma să ajungă cu totul altceva decât dovediseră că sunt. Sau să dispară, să-și părăsească vetrele… Da-n locul rusului ocupant a rămas românul activist…

   Forța evocării este cutremurătoare, periplul prin orașul pierdut și pe cale de distrugere este zguduitor și încărcat de arome, lumea renaște din cuvintele maestrului scriitor. Ele se trezesc în momentele lecturii și rămân ascunse în sufletul cititorului definitiv:

…Pitoresc și evocator era acest spațiu pentru cum arătase cu destul de mult timp în urmă zona aceasta a Târgoviștei. Tot pe mâna stângă era cinematograful Scala, proprietatea familiei Lăzărescu. Alături,la parter și într-un petic de grădină aveau și un restaurant. De aici Bazil pătrundea în piața Hanului Galben. Dar lăsa în stânga simigeria grecului Dacos la parter și cabaretul de la etaj ”La Pisica neagră”. Urma o brutărie, locuința bijutierului Fruchter, casele familiei Pitiș și atelierul de vulcanizare al ruteanului Dimitriuc. În față se ridica restaurantul ”Hanul Galben” cu grădina lui de vară. Nu cu mulți ani în urmă își pierduse etajul. În dreapta, Bazil mai lăsa un anumit hotel, ceasornicăria lui Ionel Boțoagă, cofetăria lui Vasile Dolomeț și colțul monumental Chiru-Radovici-Geoglovan. În stânga cârciuma zisă ”Panseluța” mai în colo, casa avocatului Anca, tot un hotel de fapt…

   Aceasta este una dintre marile calități ale prozelor domnului Marin Petre Constantin: puterea (re)învierii lumii pe care a văzut-o, în care a trăit, lume al cărui început dar și sfârșit le simte la propriu și personal permanent, completându-l dar și desfigurându-l simbolic în același timp. Marin Petre Constantin simte imaginea, mișcările ei, imaginea care mai apoi este compusă magistral din cuvinte, din literele care, formând aceste cuvinte dureroase se formează și trăiesc în continuare după sensul lor compus și descris. Marin Petre Constantin ne arată cu armele talentului literar lumea bună de unde am plecat și lumea rea în care am intrat și nu mai ieșim, nu mai avem cum să evadăm din ea și să refacem ceea ce am pierdut.

   Prepeleacul și Târgul, volumele de proză ale lui Marin Petre Constantin, sunt pietre grele care îi încetinesc mersul prin lume, care îl fac să traverseze viața cu pași mici, acest lucru ajutându-l să vadă totul așa cum trebuie, în toată lumina bună sau rea în care sunt așezate lumile, locurile, viețile. Marin Petre Constantin s-a îmbogățit cu fiecare pagină scrisă pentru el și pentru noi, s-a pus în situația ingrată de martor pentru a se salva în aceea luminoasă de scriitor.