TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Gânduri despre un prieten uitat și rămas într-o anume depărtare

   Prietenul este și rămâne jumătatea de care mereu este nevoie pentru a fi întreg și pentru a putea să îmi prelungesc viața împreună cu mișcările și gândurile ei. Eu și el la un loc dintr-o lume suntem doi întrebători și de câte ori ne păstrăm astfel reușim să ne ducem întrebările la capăt și putem să facem față mai departe văzutului și nevăzutului, așteptatului și neașteptatului, întâmplării care mereu se pregătește să o cunoaștem, să ne-o apropiem, să o trăim. Ne lăsăm înconjurați de lume de dragul de a evada din ea. Împreună reușim întotdeauna.

   Este ceva… Întotdeauna este ceva de gândit, de spus, de trăit. Nici o apropiere nu presupune atingere și nicio îndepărtare unul de celălalt nu înseamnă distanță.

   Este ceva… Întotdeauna este ceva care ne ține legați și alăturați, ceva care ne proiectează într-o înlănțuire veselă, zgomotoasă, expusă, într-o viață marcată de absența oboselii și îmbogățită de (ne)firescul trăirii și a declamării împreună.

   Este ceva… Întotdeauna este ceva (cineva!) care ne salvează, care ni se alătură și ne dă siguranță și curaj odată cu fiecare aventură, odată cu fiecare prim pas care începe un drum mai nou sau încurajează continuarea și parcurgerea unuia deja vechi.

   Este ceva în cuvintele și în viețile noastre care nu se repetă niciodată și care nu se uită deloc. Sunt și rămân zilele noastre și nopțile tot ale noastre, toate trăite, petrecute în lumi pe care noi, împreună mereu, le traversăm pătimași, transfigurați, obosiți de acest consum de trăiri, de rostiri, de cuvinte.

   Și acum mai văd și mai aud aceste cuvinte știind că plămânul din cer este plămânul nostru care să respire este mereu pregătit. Ca străpungerea este ultimul țipăt pe care l-am mai gândit și pe care l-am lăsat deseori nerostit.

   Cuvintele noastre au rămas să plutească, să umble în apele repezi care au năvălit peste ele. Probabil năvalnic, probabil precis. Cuvintele noastre spuse sau nu s-au amestecat și nu ne mai putem recunoaște în ele decât strigând către cer și mult, mult mai sus, mai departe.

   Vom învăța și astfel vom ști unde sălășluiesc și pe unde umblă diavolii folosindu-ne de privirea mea sau de privirea ta. Singurele priviri care îi pot vedea, singurele priviri care puteau să îi vadă, care îi urmăreau până la plecare, până la capătul drumului lor dintre noi, de aici.

   Îngerii mereu vor fi văzuți și vor mai veni să danseze în luminile aprinse de noi pentru ei. Mâinile noastre cu degete lungi, subțiri, transparente în aprinsa lumină îi vor mângâia, îi vor desena și le vor dirija fiecare (des)cântec ales pentru noi. Probabil vom mai desena și fragmente de ochi care vor privi fragmente anume găsite de lume. Vom mai gesticula arzător în lumină sau în amurg arătând, explicând formule savante care vor putea încânta și mișca lumea, lumea aceasta, a noastră, a mea și a ta, atât de bine înțeleasă de noi, de inima mea, de inima ta.

…vorbele noastre când vorbeau despre dragoste…

…versurile scrise și spuse de noi…

   Am construit și am povestit o lume pe care numai mințile noastre puteau să o vadă, să o (cu)prindă, să o înțeleagă.

…am învățat amândoi să ne vedem și să ne păstrăm visele…

   Amintirile cu tine mă împrejmuiesc și mă strâng, mă conduc spre imagini pe care le-am trăit și pe care le-am împărțit împreună, spre nopțile dormite și nedormite împreună, spre lumea care așa cum era, era numai a noastră și doar despre noi, care se făcea în fiecare zi și rămânea pentru totdeauna cu noi.

   Aici… acum este liniște.

   Aici… acum este lumină sau întuneric.

   Aici… acum se desenează poveștile cu tine.

   Aici este locul unde erai și tu și tot aici este locul unde tu nu mai ești.

   Nici tu…