TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Dragostea. Libertățile. Lumea

iubirea noastră e o simplă problemă lexicală

strecurată între intenții culturaloide

cu nuanțe cenzurabile de orgasm ilegal

apăsat pe acești pereți ai amintirii

dumnezeu a murit și în tine iubito

stafie tristă făcând piruete într-o discotecă punk

scâlciind tocurile înalte ale nemărginirii

unei afectivități în firea lucrurilor

în fața cărora alergăm alergăm

pradă euforiei celei mai libere libertăți

pe caii bunului părinte…

(Doru Mareș- Mimând orgasmul social)

   Orbirea așază umbre lungi peste posibilitățile lumii de a încuraja oamenii să îi vadă, să îi simtă și să îi găsească cu ușurință frumusețile și intensitățile alcătuirii, ale permanentelor amplificări și creșteri. Mai departe se fac simțite constrângeri, impuneri și uitări sau ascunderi ale fiecărui dar pe care libertatea îl face permanent și neobosit cunoscut fiecărei ființe, fiecărui personaj îngăduit pe această scenă care este lumea și în care poate, dacă vrea, să nu își lase urmele nevăzute sau șterse. Poezia și cuvintele ei îmbunătățesc mereu și mereu această magie și îmbogățește cu fiecare adăugare a ei decorul acestor desfășurări, al acestor mereu (ne)cunoscute trăiri.

   Găsim în poezia lui Doru Mareș această revoltă continuă împotriva uitării, a îngrădirii tuturor acestor stări, ne sunt aduse la îndemână fiecare dintre posibilele poeme în care putem adulmeca și în care putem recunoaște aromele libertății, ale iubirii și fiecare fragment al lumii încăput în ele împreună cu conturul fragilităților ei, acela care se distinge în mișcarea fiecărui vers, în dansul conceput de autor pentru a face vizibil acest corp delicat și pe alocuri pervers. Mergem, ne lăsăm (con)duși într-un firesc și neobositor peisaj în care dragostea își face știute toate stările ei cunoscute lumii, privitorilor, cititorilor și celor care pot simți aceste trăiri ale ei. Nimic nu rămâne în registrul închistat și lipsit de viață al discreției, al pudicității lipsite de sunetul mișcărilor vieții, ci toate sunt așezate în imediat, în prim-planul care se poate impune instantaneu și rămâne definitiv în carnea celui care s-a apropiat.

   Cronica lumii permanent dezlănțuită și mereu disponibilă să își arate și să își facă cunoscute în cuvinte părțile discrete ale alcătuirilor ei este un text continuu, este un poem cuprinzător despre fiecare dintre aceste dezvăluiri, despre aceste împărtășiri cu cine primește ale fiecăreia dintre aceste taine aduse acum la vedere și la îndemână de fiecare cuvânt cunoscut, învățat, făcut de acum cunoscut de poet.

   Libertatea își asumă libertinajele necesare cunoașterii tainelor și plăcerilor ei, iar lumea care le cuprinde se desfășoară odată cu aceste cuvinte ale sincerității înfășurate fiecare în formele și în ținutele coconului care li se potrivește, care le asigură protecția, frumusețea și oricare dintre posibilitățile apropierii lor disponibilizate de aici, de acum în poezie, în cuvintele ei întregite de sentimente și de senzațiile pe care le induc fără oprire, fără să obosească, fără să își repete intensitățile ci, dimpotrivă, reușind să le amplifice și să le mențină magia adăugării, a neobositelor alcătuiri care nu se mai pot opri, care odată cunoscute și aduse în senzorii corpului care le-a cunoscut atingerea nu mai pot fi dezlipite sau mutate în stări îngăduite de distanțe.

   Lumea face cunoștință cu fiecare fior nescris și nespus îngăduit de amalgamările neobosite și sofisticate ale dragostei, ale iubirilor care de aici mai încolo pot fi recunoscute și adăugate ca poveri trupului ce le aștepta cu nerăbdare împărtășirea, cunoașterea, apropierile toate.

   Dragostea se lasă disecată și așezată cuminte în aceste viu colorate cuvinte, în aceste pline de viață expresii, forme și versuri pe care poetul le-a descoperit și pe care odată simțite și trăite a  acceptat să le așeze la rândul lui într-un corp, în acesta nemuritor, mereu viu și neobosit al poeziei și al fiecărei disponibilități a ei de a se exfolia și de a-și lăsa la o parte veștmintele ce-i acopereau frumusețea, vigoarea, neastâmpărul și fiecare fragment în care se vede și se lasă văzută viața.

   Libertatea mustește, dă pe afară și prinde în stările ei fiecare dintre cuvintele încăpute în aceste poeme, în cuvintele care le alcătuiesc și în fiecare act empatic și senzorial pe care poetul îl pune și îl lasă la îndemâna cititorului, a celui care se poate apropia și care se poate așeza pentru a trăi această împreunare, pentru a se obișnui cu căldura și cu lumina care se pot întâlni în acest loc, în aceste stări îngăduite și crescute permanent pe acest teritoriu nelimitat făcut astfel cunoscut, propus astfel fiecărei stări care presupune și impune apropierea, atingerea, spunerea.

   Dragostea. Libertățile. Lumea sunt scoase de Doru Mareș din muțenia mimării și aduse cu tandrețe și cu căldură în acelea ale declamării, ale strigătului care nu mai poate evita zgomotul cunoașterii și apropierii lor. Fiecare privire, fiecare atingere și fiecare lectură le (a)duce pe toate în corp și în fiecare posibilitate a lui de a le găzdui și de a și le adăuga amenajându-și astfel decorul corect pentru fiecare creștere și pentru fiecare cunoaștere iar mai departe pentru fiecare curajos moment al recunoașterii lor.