TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

A plecat dintre noi, din mișcările lumii de aici, domnul Ion Vianu, domnul care a știut să fie psihiatrul și scriitorul care a adus în lume felul său atât de personal de a nu se identifica, de a nu se impune ca o prezență, ca un cunoscător al ei, ci ca un purtător al siguranței pe care i le dădea tot timpul acest fel de a fi, de a se lăsa văzut, apropiat, înțeles și citit impunând astfel această metodă de a pune între domnia sa și lume distanța, distanța prin care se putea face înțeleasă distincția ei, ale omului care o poartă și îi face înțeleasă prezența cu toate gesturile ei coerente în viața așezată mai departe în cât se poate vedea și înțelege din toată această (de)scrisă lume. Domnul Ion Vianu a știut să ne apropie firesc de lumea lui interioară, dar și să ne învețe pe fiecare să ne acomodăm, să ne așezăm în fiecare dintre stările în care ne conduce și ne păstrează viața exterioară. „Psihiatria nu vrea sfârșitul nebuniei, ci acomodarea ei cu lumea”, adică fiecare apropiere se poate efectua, se poate face în oricare dintre stările aduse în și către lume de distincția pe care o propune și o impune distanța împreună cu provocările ei.

 

Conduita    

Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru, de Ion Vianu, Editura Polirom

   Violența și compasiunea se înțeleg și se completează reciproc, pot fi aduse împreună de anumite trări și senzații pe care le au incluse, senzații care se ating în destule locuri ale manifestării lor și astfel, datorită acestor atingeri reușesc să fie prinse și așezate într-un diagnostic comun, într-unul în care pot fi citite și interpretate corect. Amândouă au încărcătura senzorială necesară care le poate ajuta să se manifeste și împreună, dar și separat, care le poate convinge și să se manifeste dependent una de alta, una de manifestările alteia și să își poată mai departe arăta toate disponibilitățile de a nu se mai împotrivi apropierilor ce le pot pune în valoare manifestările și adunarea, aducerea lor în cuvinte care pot să construiască toată povestea unei formări sub protecția directă a modurilor care pot cuceri și impune impresiile ce pot dezvolta toate aceste cuceriri.

   Ion Vianu și-a așezat amintirea acestor trăiri și experiențe ale vieții, dar și senzoriale sub umbrela înțelegerii lor și ale alegerilor pe care le impun aparent liniștite, dar întotdeauna ascunse de evenimente adânci, în fapte care nu au lăsat nemarcate acele momente ale formării vieții și ale tuturor contorsionărilor și deformărilor ei. Tot ce a putut să încapă în bagajul cu amintiri a fost așezat de Ion Vianu în registrele luminoase, strălucitoare, dar grave și atinse de fascinație, de imposibilitatea uitării lor și a umbririi, a rămânerii în pliul întunecat care nu le-ar putea ajuta în procesul de dezvăluire, de dezvrăjire, de asumare și de acceptare a efectelor lor.

… Cel atins de psihoză este un iredentist, un ins care nu se predă. Credința nestrămutată într-o idee, fie și absurdă, are ceva eroic. Insul psihotic preferă să se lase zdrobit decât să renunțe sau să-și ascundă delirul. În acest donquijotism stau grandoarea și mizeria lui. Cu o astfel de prejudecată favorabilă pentru „nebun”, nu este de mirare că am fost atras de antipsihiatrie…

   Între violență și compasiune este cartea în care este expusă această conduită,  povestea unei așezări continue a tuturor pașilor formatori într-o poveste coerentă și cuprinzătoare a tuturor aspectelor vieții în care au fost făcuți și toate încercările prin care Ion Vianu a încercat să îi ducă la capăt cu bine, împreună cu toate experiențele însoțitoare. Își face loc aici toată violența cuprinsă și așezată în poezia pe care o viață disponibilă să își structureze experiențele pe trăirile disponibile ale ei o poate cuprinde și o poate arăta, precum și toată compasiunea ce își combină emoțiile cu fiecare zbor propus de stările înălțătoare, de exaltări, acelea care propun și ajută cuprinderea, vederea de deasupra și cât mai mult și mai așezat în tiparul înțelegerilor ulterioare. Totul iese din registrele experimentale și se pun serios în acelea formatoare, paideice.

După mine, psihiatrul trebuie să fie esențial nevrotic, un conflict viu, cu rana mereu deschisă. Amfortas! Die Wunde! Ia aminte la rană, exclamă Parsifal. Ceea ce are omul mai bun este rana și, în fața perplexității generate de nebunie, numai rana te ajută să înțelegi și să respecți, încercând totodată să ajuți, fără a forța pe nimeni, cum ar proceda un ortoped care îndreaptă membrul rupt. Psihiatria și ortopedia sunt demersuri intelectuale diferite…

   Aflăm și cunoaștem (de) aici povestea unei acomodări a unui medic psihiatru cu lumea, a unui scriitor cu lumea interiorizată a scrisului și a celui care poate să le cuprindă pe amândouă într-un discurs explicit despre trăirile și despre consumarea tuturor acestor experiențe. Aflăm amănuntele concubinajului dintre ce este logic și ce este ilogic în cadrul extins al unei cariere care a fost în permanență dublată de nevoia de a spune tot ce a fost înțeles și tot ce se poate spune și face cunoscut despre ea, despre modele care i-au dirijat ridicarea structurii pe care au fost așezate și dezvoltate, pe care s-au amplificat cât s-a putut de mult integritatea obligatorie, dar și posibilitățile umane ale căderilor ce s-ar fi putut transforma în eventuale vicii și dependențe dominatoare, mai departe acaparatoare și deformatoare care ar fi putut impune devieri supărătoare.

Psihiatria nu vrea sfârșitul nebuniei, ci acomodarea ei cu lumea, transferarea „nebunului” într-o zonă mai conformă cu realul. Dar psihiatria trebuie să știe să prezerve și originalitatea, capacitatea omului de a face revoluții: politice, sociale, morale, intelectuale și aristice. Fără nebunie, lumea ar muri prin îngheț moral. În acest sens, psihiatria rămâne un mers pe sârmă, iar psihiatrul, un funambul…

   Ion Vianu ne propune trăirea împreună a poveștii unei formări, a anulării extraordinarului învăluit în cuvintele ei și a eliberării a tot ce este uman și la îndemână în aceleași cuvinte, în cuprinsul aceleiași povești despre formare și despre asumarea integrală a experiențelor cuprinse în scenele așezate în spatele cortinelor lăsate ale ei. Suntem învățați și ni se arată pas cu pas cum să vedem și cum să înțelegem ceea ce vedem, suntem așezați în tiparele modului în care se poate trăi și cum pot fi asumate cele trăite, iar după aceea făcute cunoscute cu ajutorul poveștilor în care au locuit.

… Este imposibil să povestești un vis așa cum l-ai visat. De fapt, nu povestești visul; punctul de plecare este amintirea visului. Relatarea lui este imposibilă…

   Între violență și compasiune este povestea aducerii în cuvinte ale tuturor reperelor care pot fi arătate și disputate de regulile poveștii, ale povestirii care spun și arată în același timp. Toate aceste acordări fac să se audă sunetul coerent rezultat în urma vibrațiilor propuse de aceste diagnostice puse de autor vieților și vremurilor pe care le-a trăit, pe care le-a cunoscut și pe care le-a radiografiat și le-a adus în registrul vizibilității aici. O carte care fascinează prin metodele de reducere la poveste ale tuturor acestor evenimente care au fost așezate în evantaiul deschis al acestei (re)așezate vieți împreună cu toate poveștile și cu toate indiscrețiile ei care meritau și trebuiau să fie arătate și povestite