TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Regăsirea

„… atunci când viața cuiva se suprapune până la disoluție cu istoria mare, un astfel de document personal se transformă într-o mărturie esențială pentru întreaga comunitate…”- Cristina Cioabă

   Regăsirea este un gest care exclude întâmplarea, care nu poate avea loc în situații impuse sau pe teritorii care impun limite, ci întotdeauna după ce riturile necesare transformărilor care să îi pregătească mutarea într-o stare de fapt care poate să o cuprindă s-au desfășurat firesc și au putut să ne adauge înțelegerile necesare traversării mai departe ale emoțiilor care vin odată cu ea. În continuare este nevoie de mereu necesarele (re)cunoașteri și de tot ce mai trebuie pentru ca uimirile să își poată pune și ele, și lăsa amprentele, pe fiecare pas al noii însoțiri, al noilor priviri și al noilor trăiri care se vor suprapune cu traseele lor continuatoare.

„… acolo (la București) a devenit pentru mine, prin timpul scurs, departele…- Monica Lovinescu

   Regăsirea ne învață și ne propune întotdeauna o nouă apropiere și noi atingeri ale stărilor și intensităților lor care vor putea să le mențină și să le amplifice necesarele gânduri și transcrieri pentru a putea fi parcurse și înțelese, pentru ca toate cele întâlnite de-a lungul acestui gest, ale acestor momente ale regăsirii, ale reîntâlnirii să se poată adăuga firesc firii care așteaptă și care le poate asigura păstrarea în continuare în fiecare dintre micile sau marile întâmplări, întâlniri și mișcări ale vieții.

„Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulți – pe care i-a preluat în el și pe care i-a iubit fără rest…”- Gabriel Liiceanu

   Toate aceste stări împreună cu emoțiile lor s-au inclus și s-au făcut simțite odată cu fiecare gest care a implicat regăsirea unui simbol, regăsire care a avut loc odată cu aceste reapropieri și reamintiri trezite în noi de sobrul și emoționantul Centenar Monica Lovinescu, odată cu noua (re)vizitare a fiecărui act păstrat de istorie și de poveștile ei, act însoțit de faptele care au contribuit la această permanentă ridicare a persoanei Monica Lovinescu în accea permanentă și nemuritoare de simbol, de nume a cărui fiecare nouă rostire și revizitare poate renaște și amplifica emoțiile necesare pentru a se putea așeza împrejurul nostru regăsirea ei 0împreună cu fiecare nouă și necesară înțelegere și implicare.

„… Într-una din consemnările anilor `80 Monica Lovinescu se amuză că diverși oameni din țară, care n-o văzuseră, dar o auziseră, și-o închipuiau mare, serioasă, îmbrăcată eventual în taior, și că s-au mirat aflând că e micuță și poartă blugi!…- Ioana Pârvulescu

   Toate manifestările și activitățile desfășurate în cadrul acestui mereu amplificat de emoții moment  au fost făcute în așa fel încât fiecare pas și gest al regăsirii să poată fi făcut și continuat firesc de fiecare dintre noi, de oricare persoană disponibilă mai departe să rezoneze cu această apropiere, să se așeze în această implicare și să îi amplifice firesc mereu noile, necesarele gesturi, senzații și trăiri care se adaugă, care acoperă și care copleșesc. Fiecare moment a însemnat un pas, iar fiecare pas a fost de fiecare dată un nou schimb de priviri, de emoții și de gesturi cu o imagine oarecum știută sau cunoscută, cu o poveste citită sau auzită, cu multe noi adăugări și clarificări ale fiecărei asemenea parcurgeri a acestei vieți și ale ramificațiilor ei care au atins nenumărate destine și care a reușit să le apere, să le protejeze și să le amplifice dorința nu doar de a fi, ci și de a se așeza firesc în lumile și în poveștile libertății.

„Să renunți la tot ce ai fi putut fi, să îți muți pur și simplu destinul din făgașul pe care l-ai început și să alegi în locul unei cariere de scriitor ori regizor(făcea un doctorat la Sorbona despre regia de teatru)un cu totul alt drum, unul care va presupune ca pe tine să te pui între paranteze pentru a-i sluji pe ceilalți, iată ce cred că e cel mai greu lucru de înțeles astăzi.”- Lidia Bodea 

   Împrejurul acestui necesar Centenar Monica Lovinescu am reînvățat firesc pașii regăsirii persoanei care se lăsase oarecum blurată de permanentele prefaceri și schimbări propuse de istorie, de vremea și de vremurile ei, de faptele ei care propun întotdeauna uitarea, trecerea mai departe și pierderea astfel în stările rătăcirii. Regăsirea doamnei Monica Lovinescu a fost un gest necesar, unul care acum pare firesc, dar care a necesitat foarte multe alte implicări ale istoriei ce i-au împrejmuit sărbătorirea și desăvârșirea centenarului necesar și meritat.

„Sunt un spirit justițiar, m-am bucurat de clipele de dreptate care simt că s-au înfăptuit odată cu toate evenimentele dedicate Anului Centenar Monica Lovinescu, într-o ipostază statornică și prin grupul statuar din Cotroceni…”- Virgil Scripcariu

    Regăsirea trăită cu ocazia fiecărei manifestări din cadrul acestui eveniment centenar ne reînvață că putem fi și că putem să rămânem mereu, pentru totdeauna contemporani cu un simbol, cu o conștiință și cu fiecare dintre gesturile sau cuvintele ei care ne-au însoțit, care ne-au înconjurat și care ne-a păstrat disponibile toate aceste gesturi ale înțelegerii, ale (re)apropierii și ale (re)găsirii lor în fiecare dintre noi.