TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Dialog

În poezie timpul nu există, dar se găsește întotdeauna timp, se face mereu loc pentru fiecare retragere a lui în firea cuvintelor ce îi alcătuiesc și îi fac cunoscute definițiile, stările și tot ce îi mai poate împrejmui revărsările sau ce îl mai poate face cunoscut și vizibil. Greu de urmărit toate desfășurările lui și greu de urmat, dar poeții își găsesc mereu repere pentru a parcurge aceste trasee care le încurajează căutările și spunerea despre fiecare dintre pașii făcuți printre ele, prin aceste adăugări și risipiri mai departe și în continuare ale lor. Poezia propune mereu o nouă aducere la un loc ai pașilor pe care i-a făcut și îi face pentru a-și identifica autorul, așezările lui și mișcările prin pliurile timpului, prin timpuri și prin fiecare dintre alcătuirile cuprinse în vremurile care le susțin și le lasă să stea în structurile lor, în corpurile astfel alcătuite sau nu și în fiecare dintre straturile pe care atmosfera le recunoaște și și le poate atașa, pe care le poate adăuga astfel de tot, definitiv chiar.

dormim pe rând

ca soldații uitați în tranșee

să nu ne scape nimic

din somnul fiecăruia

doar mâinile noastre împreună

mai schimbă visele

când se ating- Puiu Jipa…

Mai departe este dialog, iar dialogul este definit, scris aici ca fiind o parte a ființei poetului, ca o aripă ce își tot povestește mișcarea și fâlfâirea continuă, care își descrie mișcarea ce plimbă vânturile care mai departe înconjoară și zburlesc ținuturile pe deasupra cărora ele aleargă și își lasă la vedere zgomotele, urmele. Totul este un zbor, o plutire, o amintire intensă, una de (re)cunoaștere și de implicare a minții, a corpului și ale gândurilor în acele stări pe care planarea în forme continue le poate da sau le poate lăsa definitiv în alcătuirea celui care le-a recunoscut și cu care a putut să își continue drumurile mai departe.

Puiu Jipa vede, simte și spune, și mai departe transmite, decodează anumite stări pe care le recunoaște și le înțelege, iar în continuare nu ne rămâne decât să definitivăm această culegere de alăturări care ne pot așeza corect în aceste stări ale cunoașterii și ale tuturor trăirilor ei benefice, în acest dialog care nu se va finaliza niciodată. Lumea privește spre cer, iar cerul coboară în zgomotul lumii care îi înțelege alcătuirile, care îi poate spune culorile și care le poate muta în definitivele cuprinderi rezultate în urma acestei călătorii.