TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

(În)semne

   Există în viața fiecăruia dintre noi un gând însoțitor sau măcar cineva care l-a scris pe care mai departe l-am adoptat și l-am folosit de fiecare dată când a fost nevoie pentru a ne așeza cât mai bine în lume, în cuvintele sau în (neo)rânduielile ei, în fiecare dintre momentele vieții propice tălmăcirii și mai departe folosirii acelui gând și a ecourilor sale în firile noastre. Există în viața fiecăruie dintre noi acel însoțitor care ne-a adus aproape de el odată cu acel gând folositor.

   Emil Cioran a fost tot timpul unul dintre cei care și-au lăsat gândurile scrise să se apropie, care a înlesnit contactul fizic dintre cuvintele lui și cititor lăsându-și de fiecare dată (în)semne în cel care s-a apropiat de ele ca rămășițe, ca urme mai mult sau mai puțin vizibile, dar cu siguranță păstrate mereu în cele mai disponibile adâncimi ale firii, în cele mai puțin vizibile – nu ascunse! – zone pe care corpul le poartă cu el, cu care umblă și astfel îi face auzit mersul, zgomotul, necesarele lui amplificări și creșteri. Toate aceste stări odată aduse în corp nu se mai lasă pierdute niciodată, nu mai ies ci își continuă călătoriile necesare pentru a se face cunoscute aceste interpretări împreună cu ritmurile lor.

Duminicile timpului se-ntind fără cuprins în fața așteptării noastre. Și nu le putem umple golul decât vărsându-ne în ele exercițiul dragostei sau plânsul.

   Toate aceste umpleri ale vieții cu cuvintele necesare acceptării stărilor ei sunt rezultatul așteptării neobosite ale întâlnirii care ni le poate face cunoscute, care ni le poate aduce în apropiere, la îndemână. Fiecare apropiere de cuvintele lui Emil Cioran ne pune în ochi o privire nouă, ne așază în fire un tremur necunoscut și ne înfățișează astfel noi și noi disponibilități de a ne pune față în față cu noi, cu fragmentele care ne vor ușura alcătuirile de mai departe, de mai târziu, alcătuirile mereu necesare pentru a începe și pentru a duce la capăt mereu noua călătorie de aici începută, din fiecare moment care ne face cunoscută și simțită această prezență a lui în apropierea noastră, această înființare în mersul împreună care de aici se așterne și ne conduce cât se poate de departe în(spre) căutările care se înfiripă, care încep odată cu aceste oarecum cunoscute împrejmuiri.

Sunt priviri ce străvăzând lucrurile ne întorc spre originea tuturor actelor, spre ținutul neutru în care probabilitatea era absolutul însuși, și nu atributul esențial al banalității. Este spațiul în care înclinarea spre ființă definea posibilul mobil înainte de existență.

   Emil Cioran ne-a ajutat tot timpul să privim și să ne vedem în adâncimile cele mai puțin accesibile, să ne putem mișca în necuprinsul lor și să ne putem întoarce la suprafață adăugați cu schimbările și înțelegerile necesare continuării acumulării de curaj, de necesarul curaj de a ne privi, de a ne simți și de a încerca să ne (re)cunoaștem mai departe. Ne-a arătat fețele tristeții, ale însingurării, ale durerii, ale fiecărei suferințe recunoscută și acceptată de corp și de mințile noastre, ne-a învățat să ne apropiem de ele și să le acceptăm pentru a ne putea învăța cu gesturile acestea noi și mai departe cu așezările lor la un loc cu cu ființele noastre  făcute de acum să se poată apropia și cunoaște pentru a putea merge cât mai departe.

După aventura spiritului nu ne mai putem restatornici în lume.

   Fiecare (re)lectură și (re)apropiere de cărțile, de textele lui Emil Cioran ne (re)aduc în stările mai mult sau mai puțin (re)cunoscute ale fragilităților noastre, ale nesiguranțelor care ne împiedică și ne încetinesc de-a lungul vieții, dar totodată putem conștientiza în fiecare continuare împreună cu rămășițele fiecărui gând întors de el (în)spre noi că posibilitățile eliberării și ale libertății ne sunt întotdeauna la îndemână odată cu citirea, cu căutarea și cu adăugarea gândurilor spuse de el niciodată risipite firilor noastre care s-au lăsat (în)semnate și recunoscute în și de cuvintele lui.