TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

După treizeci de ani

   

   Înțelegerea timpului (care a) trecut nu (ne) este la îndemână întotdeauna, nu poate să se așeze cu ușurință în posibilitățile simple ale înțelegerii și memorării în totalitate ale momentelor din împrejurările care au fost trăite și vizibile din zilele, anii și fiecare dintre suprafețele lui, din acele suprafețe care au putut păstra imagini ca în adâncimile îngăduite de oglinzi. Înțelegerea timpului trecut presupune și impune un efort continuu, o neobosită căutare ale acelor repere care ne pot salva anumite gesturi care mai departe ne pot spune, ne pot (de)scrie și păstra în înțelegerile vieții care a trecut odată cu fiecare fragment – intermitent sau nu – din actele și din scenele vii ale ei.

 

 

   Toate aceste senzații au fost întreținute, amplificate și aruncate în liniștea lumii de textele lui Eugene Ionesco, de cuvintele scoase din aproape orice context și mutate în strigăte, în replici puse atât de firesc în dialoguri și monologuri ce nu se mai pot termina sau uita după parcurgerea lor, după fiecare dintre inițierile în stările mai puțin văzute ale firilor noastre care se pot regăsi în aceste adâncimi ale lumii, în aceste figuri scoase de el mereu la lumină și puse firesc pe scenă, pe scena care le poate cuprinde, expune și așeza în luminile și prin decorurile ei pentru totdeauna, adică atâta timp cât nemurirea poate să le (cu)prindă în întinderea sa. 

   Vlad Russo și Vlad Zografi sunt cei care au înțeles că teatrul lui Eugene Ionesco trebuie citit, citit cu voce tare și continuu interpretat indiferent că ești cititor, traducător sau actor. Teatrul ionescian (men)ține în actele lui tot zgomotul care se poate auzi și face cunoscut al celor care se (re)găsesc pe suprafețele lumii și mai departe toate ecourile și efectele acestor necesare desfaceri ale lor în cuvinte, în cuvintele care își conduc întotdeauna personajele în acele zone mai mult sau mai puțin cunoscute ale salvării, ale eliberării cu ajutorul acestor cuvinte pe care le-au auzit, pe care le-au spus și care le-au arătat căile de rămânere în siguranță în toate singurătățile știute ale lumii, ale vieții care se desfășoară neobosită pe scenele ei.

Eugene Ionesco:… n-am deplorat niciodată singurătatea. Dimpotrivă, ea este indispensabilă, și tocmai personajele mele sunt oameni care nu știu să fie singuri. Le lipsesc reculegerea, meditația. Este, de fapt, o lipsă, un vid. Astfel, în unele dintre piesele mele, personajele sunt tot timpul împreună și trăncănesc. Lărmuiesc… (…)

Claude Bonnefoy: În fond, ilustrați formula lui Kirkegaard:,,Cel mai rău mutism nu este acela de a tăcea, ci de a vorbi.”… – Eugene Ionesco. Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy (Traducere de Simona Cioculescu)- Editura Humanitas

   Citind mai departe avem la îndemână fiecare înțelegere a lumii, a cuvintelor și a larmelor ei așezate pentru totdeauna la îndemâna noastră de Eugene Ionesco și rămase ca moștenire, moștenire care își amplifică în continuare ecourile, spunerile și replicile care îi însoțesc toate aceste mișcări controlate sau nu, devenite vicioase sau nu, pe care le vom folosi de câte ori va fi nevoie pentru a fi auziți, pentru a ne fi observate și înțelese privirile, semnele, urmele, căutările

 

   

   După treizeci de ani de absență a autorului lor, cuvintele lui Eugen Ionesco își păstrează actualitatea împreună cu toate puterile lor de a le ține acolo unde el le-a așezat, în fiecare dintre textele în care poate rămâne vie și vizibilă, unde fiecare zgomot al lor poate fi auzit, în acel prezent care nu mai poate fi despărțit de trecut și mai departe în acel trecut care nu mai poate părăsi niciodată prezentul.