TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Cum ne vedem în cuvinte

   Încercăm mereu tot felul de regăsiri, de reîntâlniri și de reașezări în stările căutării și înțelegerii cuvintelor, ale stărilor alimentate de ele pierdute, ale celor nefolosite sau ale celor uitate, ale celor rămase definitiv într-o ascundere spre care nu reușim să ne mai îndreptăm privirea, rostirea ori gestul care ar putea dezvălui și face din nou accesibile aceste absențe. Încercăm tot timpul să mai facem acești pași (în)spre aceste apropieri care ne vor încuraja să ne vedem în oglinzile lor și totodată să știm de aici mai departe cum ne vedem, cum vom reuși să rămânem în memoria lor, a cuvintelor, nesfârșită și mereu adăugată de amintire, de neuitare.

   Gabriel Garcia Marquez ne-a înlesnit de fiecare dată, odată cu fiecare lectură și apropiere de cuvintele lui aceste înțelegeri, aceste priviri (în)spre noi, în fiecare adâncime disponibilizată de citirea poveștilor lui. Îndrăgostirea și atașarea de cărțile lui (ne-)au fost întotdeauna la îndemână, în cele mai disponibile și intime touch-uri pe care ni le face cunoscute lectura oricărei empatii disponibilizate de stările, de trăirile în și pe teritoriile ei.

   Suntem acum pușă din nou în această emoție, într-o apropiere de o carte a lui Gabriel Garcia Marquez, suntem puși într-o poveste pe care el, autorul, a vrut-o aruncată, nepublicată, neașezată în starea de a se întâlni cu vreun cititor. El a spus: Cartea asta nu e bună. Trebuie distrusă…însă cei rămași după el au hotărât altfel: Nu am distrus-o, dar am lăsat-o la o parte, cu speranța că timpul va decide ce să facem cu ea…Cartea a fost publicată iar emoțiile acestei noi apariții a unei cărți semnată de îndrăgitul autor și-a întins vibrațiile peste lumea întreagă și au rămas mai departe acolo, peste lume, ca o dantelă ce nu obturează, ci doar aduce un farmec în plus oricărui gest, oricărei mișcări ce îi face simțită prezența, adierile, mișcările lor.

   Gabriel Garcia Marquez ne-a scos întotdeauna din timp, ne-a arătat de fiecare dată și ne-a făcut să simțim plăcerile și intensitățile eliberării ascunse în cuvinte, în cuvintele care fac și alcătuiesc povești care nu se vor mai sfârși niciodată, care nu vor mai pleca vreodată din corpul care le-a primit, din mintea care le adăpostește și le transportă cât de mult și cât de departe poate. Ne vedem în august păstrează în cuvintele ei toate aceste stări și emoții, fiecare vibrație știută sau necunoscută până acum din felul, din felurile în care Gabriel Garcia Marquez ne-a obișnuit să vedem și să înțelegem cum ne vedem în cuvinte, dar și cât de mult, dar și până unde etc..

    Ana Magdalena Bach, doamna care ne plimbă prin cuvintele cărții și care ne face părtași la fiecare poveste a ei din fiecare august ne pune la îndemână inițierile necesare în modurile în care putem să înțelegem cum ne vedem în cuvinte și cum viața împreună cu timpul ei nu pot niciodată să oprească sau să închidă un text care poartă în el formele nemuririi scrise, ale poveștii care le ține în corpul ei și ale depășirii oricărei stări sau moduri de limitare, de închidere, de ascundere.

S-a cercetat temeinic, s-a judecat fără milă, și a găsit că arăta la fel de bine cum se simțea…

   Citim Ne vedem în august și uităm de timp, ne reașezăm în formele vii ale nemuririi și în cele ale vârstelor niciodată încheiate sau înțelese de anii cuprinși în (des)crierea lor, și înțelegem că posibilitățile pe care ni le dau întâlnirile repetate, emoțiile incluse în trăirea și asumarea lor ne pot ajuta să ne vedem cât mai bine și cât mai intens în cuvintele care ne (cu)prind și ne așază definitiv în poveste, în oricare poveste care ne pune la îndemână și păstrează în fiecare din noi toate aceste posibilități. (traducere de Tudora Șandru Mehedinți)