TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Întoarcerea

Lumea este răsfoită și citită frecvent de fiecare transformare pe care o parcurge și pe care o consumă până la capăt un actor. Este în același timp spusă cu și în fiecare ton al vocilor lui care se lasă auzite pentru a fi (re)cunoscute și adăugate mai departe fiecăruia dintre noi. Coborâri și urcări, simplificări și amplificări (ne)deslușite odată cu fiecare dintre rolurile în care lumea poate să îl încapă și mai departe să îl recunoască, în care reușește să se lase văzut, auzit, ascultat și mai departe înfășurat în fiecare dintre mișcările lui îngăduite de căderile sau de ridicările cortinelor care ascund cât se poate de puțin din imaginile lumii cuprinse și aprinse de (de)limitările lor.

Întoarcerea este mișcarea care poate să explice gestul niciodată terminat de plecare al unui actor, al acestei ființe niciodată confuză dar care se lasă deseori confundată, persoană care se lasă sedusă de personaj care nu are cum să se mai lase (a)dusă mai departe de viețile întrupate de ea pe scenă și din fiecare vecinătate și împrejmuire a ei. Această prindere va rămâne definitiv ca una desăvârșită, ca acel catharsis ce nu mai poate fi disimulat în emoție, în mirare, în tăcere sau în sunetul expus uneori în aplauze.

 

Puiu Jipa este actorul care s-a așezat întotdeauna cum se cuvine în acest gest neîncăput vreodată pe scena lumii sau în lumea ca scenă, sau în oricare alt spațiu gol și materializări ale acestui loc magic, loc, spațiu și lume unde  actorul se lasă văzut și jucat în permanență, loc, spațiu și lume unde se pune la dispoziția acelui rol în care poate să încapă și din care cu siguranță nu va mai ieși niciodată, pe care nu îl va mai părăsi și împreună cu care va merge până la capătul lumii, al scenei pe care lumea s-a așezat și în care s-a jucat, și în care mai departe s-a făcut auzită fiecare replică în care rolul s-a spus și s-a făcut auzit, înțeles, cunoscut.

 

Puiu Jipa poate să își asume întoarcerea ca pe o stare, ca pe acel mod de trăire în care odată pus de lupta actorului cu sine însuși știe că nu se mai poate separa sau desprinde, că țesătura în care a fost prins nu îi va mai lăsa posibilitatea desfacerii din acest desen ce nu va mai fi descifrat niciodată, ci continuat odată cu fiecare nouă trezire, cu fiecare nouă interpretare posibilă de aici mai departe.

Puiu Jipa poate să își spună întoarcerea ca pe o dorință, să folosească pentru spunerea ei fiecare dintre acele șoapte pe care sufleorul niciodată văzut le împinge și le aduce cât mai în apropierea lui. Astfel toată această adâncime a firii va fi cunoscută, va putea fi mai departe citită și va rămâne memorată ca acea faptă a vieții care o să poată să fie jucată, auzită, sau îndeplinită

Puiu Jipa poate să își așeze întoarcerea într-un gest, în acela personalizat discret de fiecare așezare în rolul propus, învățat și jucat, în fiecare mișcare și așezare a lui în pielea altcuiva aducând în viață, în viețile noastre noi și noi reprezentări, cuvinte, mișcări și mesaje ale facerii permanente, ale genezei care nu se lasă terminată vreodată, ci continuu înoită și împrospătată mereu cu noi și noi personaje însoțite de fapte și așezate în noile vieți.

Actorul nu pleacă niciodată, dar întotdeauna se lasă prins în această întoarcere în care a fost așezat și (ră)sucit de versatilitate și de toate traversările ei impuse de urcarea pe scenă, de permanenta și obositoarea schimbare a firii, de nemurirea care este asumată astfel și din care nu se mai poate vreodată pleca. Urmează fireasca așezare în această nouă și necunoscută mișcare, în acest gest al privirii înapoi înconjurat de tăcere, de ascultare și de mirare. Întoarcerea este liniștea care îi impune actorului tăcerea și această firească (ră)sucire a firii spre adâncimile proprii și spre încercarea parcurgerii și măsurării lor.