Pentru că este primăvară, o primăvară cam ploioasă, este adevărat, poate și pentru că urmează Duminica Floriilor, dar mai ales pentru că lumea în care trăim are nevoie, mai mult ca niciodată, să se redescopere, m-am hotărât să scriu astăzi despre ceva frumos. Ușor de zis, greu de făcut!
Dacă ați observat, atât în cărți, cât și în filme, antieroul este mult mai credibil decât eroul. Și asta pentru că, întruchipare a răului și a urâtului, antieroul este mult mai ușor de portretizat/interpretat. Îmi veți spune poate că filmele și cărțile cu eroi și antieroi sunt de duzină. De acord, dar asta nu schimbă datele problemei. Suntem extrem de pricepuți la a face rău și nu ne pricepem aproape deloc să facem bine. Suntem experți în a recunoaște urâtul din jurul nostru și suntem tot mai orbi la frumos. Pentru că apt să recunoască urâtul din jurul nostru este chiar urâtul din noi. Care crește și tot crește. Sau, cine știe, pentru că proteic fiind, doar urâtul ne mai poate surprinde.
Despre frumos ce să scriu? Mă gândisem să scriu despre poezie, ea este mai mereu frumoasă (chiar și atunci când este nereușită), dar cine mai citește astăzi poezie? M-am gândit apoi să scriu despre muzică, dar la muzică nu prea mă pricep. La celelalte arte, nici atât. Mi-ar fi plăcut să scriu despre oameni. Da, mi-ar fi plăcut, dar oameni cu adevărat frumoși am cunoscut prea puțini. Vreo câțiva scriitori, dar și aceia, morți de mult. Despre ce să scriu?
Chiar în timp ce scriu aceste rânduri, aflu că arde Notre-Dame, că turla în formă de săgeată și acoperișul s-au prăbușit. Construită la începutul mileniului trecut, Notre-Dame din Paris a devenit, în timp, un simbol al spiritualității europene. Nu am reușit să o vizitez, însă am trăit întotdeauna cu convingerea că îi cunosc fiecare cotlon. Mi-au povestit despre ea Dumas, Hugo, Balzac. Și nu mă pot împiedica să mă gândesc că, pentru catolici, a început Săptămâna Patimilor. Parizienii ajunși la fața locului au lacrimi în ochi. Iar eu îmi găsesc tot mai greu cuvintele.
O lume se stinge. Eliade ar fi zis că acest incendiu este un semn. Poate că este. Poate că nu. Însă că lumea din care noi venim, eu și cei din generația mea, își trage ultima suflare văd în ochii elevilor mei. Poate că în imaginarul lor, măsurabil în biți, Dumas, Hugo și Balzac, cei în a căror literatură Notre-Dame de Paris era un templu al frumosului născut din urât și al urâtului născut din frumos, nu-și mai găsesc locul. Poate că lumea pe care o vor construi va fi una mai bună. Dar am convingerea că niciuna dintre lumile posibile nu poate fi bună în absența frumosului.
Notre-Dame va fi reconstruită. Nici nu se poate altfel. Și despre ea vor scrie noi generații de scriitori, pe gustul viitoarelor generații de cititori. Până atunci însă, un pasaj din Notre-Dame de Paris, romanul lui Victor Hugo:
„Notre-Dame de Paris e cu deosebire o mostră curioasă a acestei varietăți. Fiecare față, fiecare piatră a venerabilului monument e o pagină nu numai din istoria țării, ci și din istoria științei și a artei. Astfel, pentru a nu indica aici decât amănuntele principale, în timp ce mica Ponte-Rouge atinge aproape limitele gingășiilor gotice din secolul al cincisprezecea, stâlpii interiorului merg, prin volumul și gravitatea lor, până la mănăstirea carolingiană de la Saint-Germain-des-Pres. Ai crede că între poartă și stâlpi sunt secole. Până și ermeticii găsesc în simbolurile marelui portal un rezumat satisfăcător al științei lor, simboluri care formau din biserica Saint-Jacques-de-La Boucherie hieroglifa completă. Astfel, mănăstirea romană, biserica filosofică, arta gotică, arta saxonă, stâlpul greoi rotund care amintește de Grigore al VII-lea, simbolismul ermetic prin care Nicolas Flamel premergea lui Luther, unitatea papală, schisma, Saint-Germain-des-Pres, Saint-Jacques-de-la-Boucherie, totul e întemeiat, combinat, amalgamat în Notre-Dame. Biserica aceasta centrală și generatoare este, printre vechile biserici ale Parisului, un fel de himeră; are capul uneia, membrele alteia, crupa celeilalte; ceva din toate.”
Facebook
WhatsApp
TikTok
