TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Despre mirare, curiozitate şi îndoială

Vezi, încă mă mir. De flori, de păsări, de oameni. De păsări, de exemplu, încă mă mir că trăiesc printre noi, dar fără noi. Ani la rând am visat că prind păsări. Şi că, neştiind de ce le-am prins, le eliberez. Visele acestea mi s-au tras de la o întâmplare din copilărie. Găsisem un pui de vrabie, refuza apa şi firimiturile de pâine, dar eu mă încăpăţânam să-l salvez. Îi făcusem şi un culcuş din cârpe, un fel de cuib. Şi pentru că trăgea să moară, am hotărât să fac o ultimăîncercare: să-l învăţ să zboare. L-am aruncat cât de sus îmi permiteau puterile. Câteva clipe a dat bezmetic din aripi. După care s-a prăbuşit în ţărână şi a rămas nemişcat. Ca mort. Câteva clipe, inima a încetat să-mi bată. Apoi s-a înălţat, a dat o roată strânsă pe deasupra capului meu şi dus a fost. Atât. Ca şi cum nu-mi datora nimic. Poate că nici nu reuşisem să-l salvez. Poate că bunica înlocuise puiul deja mort cu un altul, care să mă aştepte să-l învăţ zborul. Sau poate că îl hrănise pe ascuns şi-l însănătoşise. Adevărul nu-l voi şti niciodată.

În spatele îndoielii carteziene se ascunde mirarea. Şi apoi, curiozitatea. Întotdeauna m-am mirat că Pavel uită să menţioneze ca atare păcatul nepăsării. Este curiozitatea un păcat? Nu ştiu. Dar nu-mi pot imagina o ofensă mai mare adusă creaţiei divine ca indiferenţa. Totuşi, Jaspers avea dreptate. Iahveh îşi doreşte să fie cercetat împotriva dorinţei sale de a nu fi cercetat. Ce alt motiv mai bun să-şi măsoare puterile cu înşelătorul Iacob ar fi putut avea? Zisu-i-a Acela: „De-acum nu-ţi va mai fi numele Iacob, ci Israel te vei numi, pentru că ai fost tare cu Dumnezeu; şi cu oamenii puternic vei fi” (Facerea 32, 28).

Mirarea, un fel de a-ţi măsura puterile cu necunoscutul. Curiozitatea, un fel de a-l îmbrăţişa cu mintea.

Vezi, curioasă ţi s-a părut pilda oii rătăcite. Şi chiar sunt de mirare cuvintele lui Iisus: Tot aşa, v-o spun Eu vouă, mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă (Luca 15,7). Dar mai de folos îi este oii turma după ce s-a rătăcit de ea, după cum mai de folos îi este omului credinţa la care ajunge după ce s-a îndoit. Pentru că mai preţios îi este lui Dumnezeu cel ce se întoarce după ce va fi avut tăria să-şi folosească liberul arbitru. Fie şi pentru a rătăci drumul. Fie şi pentru a-şi măsura puterile cu Dumnezeu. Şi nu doar în această privinţă are dreptate Ioan: Îţi ştiu faptele: tu nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte! Aşa, pentru că eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece –, am să te vărs din gura Mea (Apocalipsa 3, 15-16).

Cu toţii avem nevoie de certitudini, însă de căpătat le capătă doar nebunii. Este ceea ce Toma, Geamănul însetat de certitudini, află prea târziu. Că îndoiala îşi are rostul ei: Pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut! (Ioan 20, 29). Că trebuie şterse nu hotarele minţii, ci ale sufletului.

Ai auzit spunându-se: Crede şi nu cerceta! Nu cunosc îndemn mai străin de cuvântul revelaţiei ca acesta. Nu să te îndoieşti va fi păcat, ci să rămâi al îndoielii. Cercetează bolta şi te vei minuna, cercetează-ţi sufletul şi vei ajunge să crezi!

Credinţa: un fel de a îmbrăţişa necunoscutul cu sufletul. Pentru a ţi-l aminti. Căci singur sufletul pe toate le ştie. Mirarea, curiozitatea şi îndoiala, treptele pe care mintea se întoarce către suflet. Credinţa, speranţa şi iubirea, treptele pe care sufletul se întoarce către Dumnezeu.

După ce am visat ani la rând că prind păsări, ani la rând am visat că zbor. Şi poate că, într-o zi, sufletul meu îşi va aminti că ştie zborul.

 


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro