TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Despre impostură și recunoaștere socială

Cuvântul meritocrație nu mi-a plăcut niciodată. Înainte de toate, pentru că sună rău. Îmi sugerează scrâșnetul metalic al unei mașini de tocat cu sita prea deasă și cuțitul tocit. Apoi, nu-mi place nici ideea. Cine îi va selecta pe merituoși? Cei deja recunoscuți ca atare? De către cine? Și, mai important de atât, cine va ierarhiza meritele și în funcție de ce? În cele din urmă, nici cuvântul merit nu-mi spune prea multe… și nici DEX-ul nu mă ajută: „Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute.” Despre valoare, de exemplu, vorbește și Blaga, și Guță. Și fiecare înțelege altceva.

Însă, că tot am adus vorba de Blaga, „din prag un gând se uită lung”: nu cumva caracterul distopic al realității românești, tot mai manifest în ultima vreme, este rezultatul eludării oricărui sistem de valori? Mă întreb!

Într-un roman despre care se vorbește tot mai puțin în ultima vreme (de ce oare?), mă refer la Ciocoii vechi și noi, protagonistul intră în scenă purtând la cingătoare „niște călimări colosale de alamă”, semn că știe să scrie și să citească. Într-o societate anchilozată de tradiții și prejudecăți de tot felul, precum cea a noastră, „educațiunea” a reprezentat multă vreme cam singurul mijloc onorabil prin care îți puteai îmbunătăți statutul social. Iar Dinu Păturică știe și se folosește de asta. Înainte de a-și elabora planul de îmbogățire rapidă, profită de faptul că Andronache Tuzluc îl trimite la școala domnească și se pune pe citit. E adevărat, nu citește orice: „Omer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, Safo etc. sunt buni pentru femei și bărbați afemeiați”, își spune ciocoiul, el are nevoie de cărți care să-i ascută mintea și să-l învețe cum să acceadă la mărire: Plutarh, Comentariile lui Cezar, Istoria omenirii etc. În paranteză fie spus, trebuie să recunoaștem că fanariotul Andronache Tuzluc avea o bibliotecă destul de bogată, cum puțini dintre români mai au astăzi. Din punct de vedere moral, Dinu Păturică este detestabil, este un impostor, însă nu este un impostor și din punct de vedere intelectual.

Între timp, lucrurile s-au agravat. Astăzi, impostura morală este dublată de cea intelectuală.

Este acesta rezultatul disoluției oricărui sistem de valori? Sau, dimpotrivă, al perpetuării unui sistem de valori rău gândit și prost înțeles? Ca și în secolul al XIX-lea, și astăzi, educația reprezintă o valoare. Spre deosebire de secolul al XIX-lea, când individul era interesat de tot ceea ce-i poate oferi educația, nu doar de recunoașterea socială care vine (sau nu) odată cu aceasta, astăzi, diplomele par mult mai importante decât parcursul necesar obținerii, pe merit, a acestora. Diploma, formă prin care statul recunoaște dobândirea unor competențe, este văzută astăzi, mai mult decât competențele înseși, drept o garanție a realizării individului în plan economic și social. Cumva, în mentalul românesc, forma a substituit fondul. A deține o diplomă (sau mai multe) s-a transformat, din consecință, în scop în sine. Și, nu-i așa, scopul scuză mijloacele… Sau nu?

Nu exclud posibilitatea ca, în anumite condiții, forma să dea naștere fondului. Recunoașterea socială de care, să zicem, un individ aflat într-o anumită poziție se bucură în mod nemeritat poate da naștere responsabilității. Dar responsabilitatea trebuie dublată de competență, iar competența se dobândește în ani. În aceste condiții, cred că de preferat este totuși ca forma să modeleze un fond preexistent.

Și aș încheia cu un alt citat din romanul lui Filimon: „…căci nu este om căruia să nu-i placă un titlu pe care nu-l are și nu-l merită, dar la care aspiră foarte mult.”