TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Despre bine şi rău

Nietzsche ne cere să ne îndoim, înainte de toate, de existenţa antinomiilor. Să ne ridicăm deasupra dialecticii strâmte a binelui şi a răului. Să-l depăşim pe doi către unu. Nici Iisus nu ne cere altceva. Cu o diferenţă, totuşi: acel Unu către care ne îndreaptă Iisus este Totul. Nietzsche ne propune să ne îndreptăm către Nimic.

Când Domnul Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor s’a mărit pe pământ şi că toată închipuirea din gândul inimii lor era fără’ncetare numai spre rău (Facerea 5.5), s-a hotărât să piardă omenirea, să o şteargă de pe faţa pământului. Totuşi, nu fără a-l salva pe Noe. Deşi distruge omenirea, Dumnezeu salvează omul. În cele din urmă. Pentru că Noe făcea binele. Iată de ce cred că lumea, aşa cum o ştim astăzi, nu se va sfârşi deocamdată. Pentru că lumea continuă să trăiască în miezul dialecticii binelui şi răului. Iar câtă vreme va rămâne fie şi doar un singur om care să facă binele, ea va continua să existe. Ceea ce, pe de altă parte, pare să explice şi manifestarea răului în lume. Să explice, dar nu şi să justifice.

Adevărul de care Nietzsche vrea să ne convingă este faptul că atât răul, cât şi binele sunt iluzorii. Altfel spus, perspectiva creează fenomenul. Fără a fi reale, atât răul, cât şi binele participă la real şi se hrănesc la nesfârşit unul din celălalt. Nici Mani nu credea, în esenţă, altceva. Atâta doar că, pentru acela, binele şi răul erau cât se poate de reale.

Admiţând că ambele sunt iluzorii, ce s-ar afla dincolo de bine şi de rău? Ce s-ar afla dincolo de iluzie? Ce ne-ar rămâne? Dasein-ul lui Heidegger sfârşeşte prin a se defini ca Sein-zum-Tode. Cum aici şi acum, prin ele însele, lipsite de un sens oarecare, nu valorează mare lucru, nu ne-ar rămâne aproape nimic. Şi cine ar avea nevoie de acest „aproape” nimic?

Şi, chiar mai mult, presupunând că această dialectică a binelui şi a răului ar fi doar mirajul născut din setea noastră de sens, până la urmă orice miraj actualizează, în plin deşert, amintirea unei oaze. În spatele perspectivei care naşte fenomenul se află totuşi amintirea altui fenomen. Şi poate a altei perspective. Dar nu cred că lumea s-a născut dintr-o perspectivă. După cum nu cred, pe de altă parte, nici că răul poate crea. Cel puţin în privinţa răului, poate că Nietzsche are totuşi dreptate. Deşi nu există, răul se manifestă. Pentru că el este absenţa binelui.

Fiind o absenţă care se manifestă, răul nu se satură niciodată. Nimic nu poate umple acest sac fără fund. Desigur, cu excepţia Nimicului. Prinşi între bine şi rău, tot ce avem de făcut este să descoperim lipsa de finalitate a răului. A spune că avem nevoie de sens echivalează cu a spune că avem nevoie de destinaţie. Nimic fiind, răul ne va duce către Nicăieri. Iată de ce, dacă omenirea va depăşi această dialectică a binelui şi răului către rău, ea se va condamna la pieire.

Situaţia în care Nietzsche a reuşit să ne plaseze, punând sub semnul întrebării categoriile pe care Platon doar le numise, fără a le crea ca atare, este cea din proverbul cu nebunul care aruncă o piatră în baltă, ca apoi zece cuminţi să nu reuşească să o scoată. Cum demonstrezi că binele precedă existenţei omului, că Adam şi Eva doar au cunoscut binele şi răul, că ceea ce ei continuă să facă este să aducă, dialectic, binele şi răul în lumea creată şi, odată cu aceasta, şi moartea? Că moartea este, înainte de toate, efectul căderii celor doi în păcat şi abia apoi cauză a păcatului şi nu aşa cum ar dori Heidegger să ne convingă, că moartea, ca posibilitate a imposibilităţii Dasein-ului, deci prin negare, este unica creatoare de existenţă. Şi chiar şi aşa, a spune că Totul s-a născut doar din teama de posibilitatea existenţei Nimicului nu presupune decât a da chip şi consistenţă Răului. Precum în mitofolclorul românesc, unde lumea s-a născut în visul Morţii.

Nu putem decât să ne întoarcem la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către romani: Căci când păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt loruşi lege; ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără (2, 14-15). Câtă vreme omul se naşte cu o conştiinţă a binelui şi a răului, stă în puterea lui să facă binele sau să răspundă răului nu prin rău sau prin indiferenţă resemnată, ci prin bine. Plasat dincolo de bine şi de rău, supraomul lui Nietzsche a făcut (după cum era şi de aşteptat) îndeajuns rău. Un rău care nu a fost şi nu este deloc iluzoriu.

Iată de ce, venit să ridice de deasupra noastră păcatul strămoşesc, păcatul cunoaşterii binelui şi răului, Iisus ne îndeamnă să depăşim dualitatea către Tot, către binele vieţii, şi nu către Nimic, către răul morţii. Este acum datoria ta să depăşeşti această dialectică în direcţia binelui, punând astfel temeliile unei noi lumi. O lume în care binele, adevărul şi frumosul să redevină calea, adevărul şi viaţa. O lume construită nu în jurul copacului cunoaşterii binelui şi răului, ci în jurul celui al vieţii. Căci doar urmând calea binelui, vei descoperi adevărul care îţi va permite să vezi splendoarea vieţii.