Lumina este creată. Întunericul nu. El preexistă: şi întuneric era deasupra genunii (Facerea, 1:2). Genune, adică hău. Adică haos. Întunericul preexistă, fără a fi propriu-zis; el este absenţa luminii, veşnic flămând de ea, veşnic mistuindu-se pe sine. Lumina, în schimb, este ordinea, este cosmosul. Alegem între a fi în lumină şi a ne lăsa devoraţi de întuneric, între a ne înălţa şi a ne prăbuşi. Alegem între a fi şi a nu fi. Îţi spun, din mult întuneric s-a zidit cuptorul de foc!
Destinul? Dovada că suntem ai cosmosului şi nu ai haosului, că suntem ai luminii şi nu ai întunericului. Lumină, ordine creată, plan divin. Şi noi, parte a acestui plan. Cu toţii, şi fiecare în parte, avem un destin. Nenumărate sunt profeţiile care s-au împlinit. Nenumărate sunt profeţiile care nu s-au împlinit. Pentru că, deşi ne întrupăm într-un destin, nu ne este dat să-l cunoaştem sau, oricum, nu ne este dat să-l cunoaştem în totalitate. Iar câtă vreme nu-l cunoaştem, ne închipuim că putem alege ce să trăim. Şi câtă râvnă depunem în a face alegeri! False alegeri. Căci false sunt alegerile care nu ne sporesc. Iar dacă luăm aminte că avem un destin, o facem doar pentru a-l putea evita. Cum, odată ce orice încercare este inutilă? Şi totuşi, am fost creaţi cu dreptul de a alege. Dar de a alege ce să trăim sau de a alege cum să trăim?
Prefigurate în Psalmi, patimile au fost prorocite de către Isaia, Maleahi şi Zaharia. Aşa trebuia să se întâmple. Şi dacă aşa trebuia să se întâmple, te întreb: de ce anume se face vinovat Iuda sau care mai este vina lui Irod, cel care a poruncit uciderea pruncilor? Care este păcatul locuitorilor din Nazaret, care n-au luat aminte la cuvintele fiului unui tâmplar? De ce a blestemat Iisus smochinul fără rod? De ce i-a mustrat pe cărturari şi pe farisei? Şi ce rost a mai avut rugăciunea din grădina Ghetsimani? Să fi încercat Iisus, în chip absurd, să evite manifestarea unui destin despre care ştia că este implacabil?
Şi, mai ales, de ce se fac vinovate noroadele care, puse la cale de către preoţi, l-au cerut pe Baraba, lăsându-l pe Iisus morţii? Da, mai ales de ce se fac vinovate noroadele care, între o resurecţie spirituală, pe cât de anevoioasă, tot pe atât de sigură, şi o revoluţie social-politică imediată, dar incertă ca finalitate, au ales calea mai scurtă ori care doar părea mai scurtă?
Sau este vorba doar despre un viciu de interpretare? Relatată dintr-o perspectivă ulterioară, istoria neotestamentară se desfăşoară în concordanţă cu profeţiile Vechiului Testament. Dar asta, doar pentru că perspectiva este ulterioară. Cred că Iisus s-a întrupat pentru a ne mântui. Mântuirea face parte din planul divin. Nu însă şi modul în care să fim mântuiţi. Altfel, ce rost ar mai fi avut chemările la pocăinţă ale profeţilor? Nu cred că Iisus s-a născut pentru a da curs unui destin implacabil. Nu cred că Iisus s-a întrupat cu certitudinea că va fi răstignit. Nu cred că doar patimile făceau parte din plan. Ele reprezentau doar o posibilitate de manifestare a acestuia. Un plan care anulează orice altă posibilitate de manifestare în afara celei predictibile este un plan care nu ia în calcul liberul arbitru. Dacă Irod, nazarinenii, Iuda, cărturarii şi fariseii şi dacă mai ales noroadele ar fi ales să procedeze diferit de cum au procedat, ar fi fost aceasta o dovadă că omul poate fi mântuit şi altfel decât prin suferinţă. Iisus s-a întrupat pentru a ne mântui, însă calea către mântuire am ales-o noi, atunci când am ales pentru Iisus drumul Golgotei. De aceea, Iisus îi va spune lui Toma abia după Înviere: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan, 14:6). După, deoarece omul a avut dreptul de a alege. Şi alegând calea ce părea mai scurtă, omul a ales, de fapt, calea cea lungă a patimilor. Alegând să-l răstignească pe Isus, omul a ales să se răstignească pe sine. Şi nealeasă a rămas cealaltă cale, ce doar părea mai anevoioasă şi pe care doar câţiva avuseseră curajul să păşească: Aşadar, mergeţi şi învăţaţi-vă ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să-i chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi (Matei, 9:13). Nealeasă a rămas calea iubirii. Şi nu doar din frică sau răutate au ales cei mulţi astfel. Pe cât de adevărat este că răutatea se naşte din frică, tot pe atât de adevărat este şi că frica se naşte din prostie. Din întuneric. Fără nicio îndoială, celălalt nume al suferinţei este prostia. Căci dovadă de prostie este să-ţi imaginezi că poţi alege ce, când nu poţi alege decât cum.
Dar dreptul de a alege este şi al nostru, este şi al meu, după cum este şi al tău. Şi atunci, alegem să fim mântuiţi prin suferinţă sau alegem să fim mântuiţi prin iubire? Abia alegând cum să trăieşti, vei putea să schimbi ce trăieşti. Născuţi în întuneric, dar născuţi din lumină, va trebui, mai devreme sau mai târziu, să ne întoarcem faţa către noi, către lumină: Şi fiind întrebat de farisei: când va veni împărăţia lui Dumnezeu?, El le-a răspuns: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o, e aici!, sau: Acolo! Că iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca, 17:20,21). Înainte de toate, va trebui să ne amintim. Pentru a fi lumină.
Îţi spun, nu mai putem pierde vremea cu false alegeri, nu mai putem aştepta. Trebuie să ne întoarcem la ceea ce suntem.
Facebook
WhatsApp
TikTok
