TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Criticul şi rândunica din nasul lui Buddha

Publicat inițial în Ateneu, An. 51, Nr. 1 (ian. 2014), p. 4.

 

Într-un articol publicat cu doar câteva luni în urmă[1], articol în care luam în discuţie provocările cărora trebuie să le facă astăzi faţă criticul literar, atrăgeam atenţia asupra necesităţii recuperării fundamentelor actului critic, respectiv rigoarea ştiinţifică şi gustul estetic, şi asta deoarece, afirmam acolo, critica nu se poate supune dictaturii gustului public tocmai pentru că se află în slujba lui. Aşa stând lucrurile, devine explicabil interesul cu care am deschis ultima carte semnată de multipremiatul traducător şi critic literar Gheorghe Iorga, ghiduş intitulată Rândunica din nasul lui Buddha.

Volumul, care la o privire superficială pare o culegere oarecare de eseuri, îşi dezvăluie, este adevărat, cu o studiată discreţie, o arhitectură purtătoare ea însăşi de semnificaţie. Cele trei părţi, De la Orfeu la Jonathan Culler, Varia. Privirea celuilat şi Lecţia stilului sobru, inegale ca întindere (ultima coincide cu eseul care dă şi titlul volumului), reiau, dacă nu neapărat din unghiuri diferite, cu siguranţă în game diferite, acele teme în jurul cărora s-au cristalizat preocupările criticului: poezia şi raporturile ei cu metafizica, lirica neantului vs. nihilismul lumii moderne, identitate şi alteritate în dialogul culturilor, condiţia literaturii în contemporaneitate şi, nu în ultimul rând, provocările pe care contemporaneitatea le lansează criticii literare.

Aflăm astfel că lira e adevărata iubită a lui Orfeu, nu Euridice (p.11), că actul poetic face din simţuri calea ştiinţei (p.28), că obsesia anihilării bântuie poezia lui Mallarme şi se regăseşte în fascinaţia oglinzii, […] ce nu dezvăluie nimic (p.53), că Rimbaud nu este un poet blestemat, ci un poet care a blestemat poezia (p. 66), ne amintim că disputa, nestinsă vreodată, dintre metafizică şi poezie începe cu o referire la un obiect de mobilier, patul (p.84), dar şi că, reluând proiectul lui Herder care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, emisese ideea de a se studia culturile străine prin literatura acestora şi prin reprezentările sinelui şi ale celuilalt, Goethe reuşeşte, în Divanul occidental – oriental, să construiască o punte între civilizaţii. Şi nu doar atât.

Gheorghe Iorga este un erudit care ne propune nu puţine incursiuni în cultura şi civilizaţia Islamului. Student al Universităţii Teheran între martie 1977 şi decembrie 1978, cunoaşte Iranul ultimilor ani ai dinastiei Pahlavi şi asistă, fără a conştientiza neapărat acest lucru, la pregătirea revoluţiei islamice. Cel care a trăit nemijlocit sfârşitul unei epoci şi, în cele din urmă, al unei lumi se simte acum obligat să facă un exerciţiu de obiectivare, pe cât de provocator, tot pe atât de ingrat. Aceasta este ipostaza din care analizează Citind Lolita în Teheran. Memorii despre cărţi (Azar Nafisi), Septembrie în Shīrāz (Dalia Sofer) şi „Persepolis” – roman grafic (Marjāne Satrapi), trei dintre cărţile care s-au bucurat recent de mare succes şi care, promiţând să dezvăluie din interior mecanismele care guvernează lumea iraniană a ultimilor 30 de ani, nu fac altceva, ne convinge criticul, decât să repună în circulaţie aceleaşi stereotipii la care occidentalul s-a obişnuit să apeleze ori de căte ori trebuie să-şi reprezinte cultura şi civilizaţia Orientului Mijlociu. Spectacolul de idei prilejuit în alte articole de poezia lui Hāfez, a lui Rumi sau a lui Omar Khayyām face aici loc unui discurs care, pe un ton precaut şi sub pretextul abordării relaţiei dintre adevărul istoric şi cel artistic, ne propune ca temă de meditaţie efectele divorţului dintre etic şi estetic.

De altfel, ipostazele ingrate par a reprezenta o specialitate a criticului Gheorghe Iorga, iar faptul că în adolescenţă, după cum mărturiseşte în Strania „dialectică a scrisului”. Recitind „Cânturile lui Maldoror”, se dădea în vânt după scriitori ciudaţi, dar care au marcat în mod fundamental evoluţia literaturii, devine semn al unui spirit care va ocoli drumurile bătătorite, care se va strădui şi va reuşi adesea să privească literatura, şi lumea odată cu ea, mai ales prin ochii celuilalt, fie că celălalt este europeanul antic, fie că este reprezentantul culturii persane, arabe sau japoneze.

Spuneam că dispunerea eseurilor pare a dezvălui o ordine ce devine prin ea însăşi purtătoare de semnificaţie. Astfel, putem bănui că nu întâmplător articolul Efectul de supraimpresiune. Recitind „Scrisori persane” se află chiar la mijlocul volumului. Iar zâmbetul complice cu care Gheorghe Iorga prezintă strategia scriitorului francez, cel care apelează la pana persanului Usbek pentru a-şi enunţa adevărurile, nu face decât să ne confirme bănuielile. Articolul ne propune însă mai mult de atât. Dar miza ultimă a efectului de supraimpresiune, de fapt, a deconstrucţiei culturale pe care o încearcă autorul Scrisorilor persane, ne este dezvăluită într-un alt articol: În timp ce filozofia produce adesea un discurs abstract despre om, literatura ne poate face să înţelegem concreteţea lumii, numai ea poate deveni moderatorul judecăţilor noastre, oferindu-ne posibilitatea să gândim şi să ne punem unul în locul altuia (p.210). Şi, am spune în completare, atunci când literatura dă expresie unei culturi care nu ne este familiară, cu atât mai mult…

Nu pot lua în discuţie ultima dintre temele menţionate, de fapt, cea care mi-a trezit iniţial curiozitatea, determinându-mă să citesc această carte, fără a observa că printre eseurile de literatură universală şi comparată şi cele de teorie a literaturii s-a strecurat şi o recenzie. Singurul text consacrat cărţii unui autor român, Petru Cimpoeşu şi „realitatea ca efect condiţionat”. Note despre „Christina Domestica şi vânătorii de suflete” ne dezvăluie o altă faţă a criticului. Părăsindu-şi pentru scurtă vreme preocupările savante, Gheorghe Iorga îşi permite aici să dea frâu liber entuziasmului. Stilul este oral, propoziţiile se întretaie, autorul aproape că nu-şi mai duce ideile până la capăt, nerăbdător să treacă mereu la o idee nouă,   parcă temându-se că nu va apuca să spună tot ce are de spus. Şi devine prin aceasta cu atât mai convingător.

Desigur, nu doar erudiţia şi o fericită dozare a pasiunii i-au permis lui Gheorghe Iorga să exploreze literaturi din zone culturale atât de diferite, ci şi o bună cunoaştere a strategiilor interpretative. Apropiind, printr-o lectură comparatistă, texte ce nu par a avea nimic în comun (Poetica lucrului imaginat) sau, dimpotrivă, citind operele literare în intertextualitatea lor explicită (Un orientalism al inimii), recuperând mitocritic sensurile ce scapă exegezei tradiţionale (Orfeu: mitem şi poezie, Reflecţii despre neant, O lectură mitopoetică: ultimul sonet al lui Mallarmé) sau, dimpotrivă, optând pentru contextualizarea genetică prin relevarea amprentării biografice a operei (Arthur Rimbaud: itinerariul unui mit, itinerariul unui blestem) criticul încearcă, de fapt, să identifice de fiecare dată cea mai potrivită abordare, să găsească acea metodă capabilă să pună în lumină resorturile ascunse ale textului.

Cel puţin două sunt articolele în care abordează necesitatea redefinirii rolului pe care critica literară trebuie să-l joace astăzi, într-o lume care îşi redefineşte, la rândul său, în mod radical priorităţile: Întoarcerea criticii literare şi Câtă dreptate (mai) are Proust? În cele două articole, plasate către finalul primului grupaj de eseuri, Gheorghe Iorga îşi formulează explicit cel puţin una dintre convingerile care îşi aflaseră teren de manifestare în articolele anterioare (Arhur Rimbaud: itinerariul unui mit, itinerariul unui blestem): convingerea conform căreia criticul, depăşind paradigma tardomodernistă, nu trebuie să ezite în a recupera în exegeză şi în concordanţă cu orizontul de aşteptări al omului contemporan, contextul biografic şi cultural în care opera a luat naştere.

Articolul cu care se încheie volumul şi care, de altfel, i-a împrumutat şi titlul, este o pledoarie pentru adoptarea stilului simplu şi sobru: Diferite forme de artă ne rămân străine dacă emoţia sau contemplaţia nu emană ceva pentru noi. În literatură, în muzică, în artă, omul este superior artistului. Umanitatea, apoi arta (p. 240). În acest context, nu m-am putut împiedica să mă plasez în ipostaza cititorului neavizat şi să mă întreb câte dintre eseurile care alcătuiesc volumul au reuşit să mă convingă prin firescul discursului. Nu puţine. Dar unul dintre cele care au reuşit, de departe, să diminueze considerabil distanţa dintre mine, cititorul neavizat şi critic a fost Strania „dialectică a scrisului”. Recitind „Cânturile lui Maldoror”. Şi asta pentru că aici, ca şi în alte câteva cazuri, Gheorghe Iorga, înainte de a fi critic literar, este om. Iar câtă vreme nu ne putem hotărî ce este critica literară, o artă sau o ştiinţă, ceea ce este valabil în cazul artei ar trebui să fie valabil şi în cazul criticii.

 

 

*Gheorghe Iorga, Rândunica din nasul lui Buddha, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2012

 

 

[1]              Despre sfârşitul lumii şi provocările criticii literare, în Gazeta Dâmboviţei, nr. 107-108, 16-17 martie 2013