TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Anii romantici ai Gabrielei Adameşteanu*

Apărut inițial în Pro Saeculum, nr 3-4 (103-104)/2015

 

 

Multă vreme – citesc în chiar primele rânduri ale Anilor romanticin-am putut înţelege de ce un prozator şi-ar risipi forţele şi timpul într-un jurnal zilnic sau, la fel de rău, într-o carte de amintiri (p.7). Câteva pagini mai încolo, contrapunctul: Este de fapt o carte despre mine, dar, fireşte, scriind-o, sper că şi alţii se vor recunoaşte în experienţele mele, în ceea ce mi-a fost dat să trăiesc (p. 12). O „expoziţie” demnă de Arta fugii, îmi zic, mai degrabă contrariat. Apoi, întorcând pagină după pagină, este rândul meu să mă întreb ce rost are să scrii o carte de amintiri, dacă nu poţi rezista decât cu mare dificultate impulsului de a te sustrage confesiunii, dacă nu-ţi poţi reprima dorinţa constantă de a fugi dintre coperţile ei. Târziu, după ce voi fi parcurs o bună parte a volumului, primesc confirmarea unuia dintre răspunsurile posibile, aflând că lucrarea de diplomă a autoarei a avut ca temă Disoluţia personajului în romanul lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.

Chiar riscând să supralicitez, mărturisesc că mi-ar fi plăcut să pot apropia arhitectura volumului de cea a capodoperei lui Bach sau tonul reţinut-nostalgic al discursului, de tonalitatea difuz tristă a re-ului minor în care compozitorul german şi-a scris fugile. Nestăpânind îndeajuns de bine terminologia muzicală, voi fi nevoit să mă mulţumesc cu sugestiile lansate de trimiterea la construcţia personajului proustian. Să încep totuşi cu începutul…

Segmentarea cărţii în două pare hotărâtă de cronologia evenimentelor. America, America şi Întâmplarea care devine destin au în centru două evenimente biografice majore: participarea, către sfârşitul anului 1990, la International Writing Program, derulat de Universitatea din Iowa, şi accidentul de maşină produs la începutul anului 1991, accident în urma căruia autoarea va rămâne imobilizată la pat pentru câteva luni.

Redactor al Editurii Politice, devenită ulterior Editura Enciclopedică şi apoi Ştiinţifică şi Enciclopedică (1965-1984), apoi redactor la Editura Cartea Românească (1985-1989), colegă şi prietenă cu Nora Iuga, cea care o va îndemna, de altfel, să scrie, ajutată să debuteze de Sânziana Pop, în Luceafărul, unde îi vor fi publicate trei pagini, ce vor constitui mai târziu începutul unuia dintre capitolele Drumului egal al fiecărei zile, Gabriela Adameşteanu evoluează, fără a avea din capul locului convingerea că i-ar aparţine, într-un mediu în care nefirescul societăţii româneşti antedecembriste îşi proiectează umbre mai numeroase şi mai consistente decât în alte părţi. Deşi dorinţa de a învinge „vicleniile” sistemului apropie scriitorii şi este declanşată o veritabilă gherilă pentru a învinge cenzura, fără a-şi face iluzii cu privire la sfârşitul comunismului românesc, autoarea îşi defineşte starea ca una de provizorat, stare din care îşi derivă o strategie existenţială ce implică, după cum mărturiseşte, un soi de abulie, un refuz al oricărei acţiunii.

De fapt, ceea ce imprimă coerenţă primei părţi a volumului este tocmai tema exilului, fie că vorbim, în ceea ce o priveşte pe Gabriela Adameşteanu, de cel interior, fie de cel propriu-zis, politic, în cazul figurilor asupra cărora memorialista se opreşte îndelung, Petru Dumitriu, Paul Goma, Matei Călinescu, Ioan Petru Culianu şi, indirect, Mircea Eliade. Cea de-a doua parte este circumscrisă tematic iluziilor şi deziluziilor naşterii unei noi lumi. România, cea a anilor romantici şi nu numai, este privită din două perspective, ne sunt propuse, precum în cartea pe care o va publica în 1999, două Românii, iar faptul că imaginea primei este reconstituită din perspectiva celor plecaţi, printre aceştia numărându-se, temporar, e drept, chiar şi autoarea, îşi află justificarea într-o afirmaţie a lui Culianu: Numai prin şi pentru Eliade am aflat câte ceva despre România. În România n-am aflat nimic despre România ( p. 206).

Dacă rememorarea prieteniei ce a legat-o de Paul Goma îi prilejuieşte nu doar realizarea unui portret onest al scriitorului, portret pe care, de altfel, cultura română chiar i-l datora, ci şi prezentarea complicatului sistem de relaţii menit să asigure o minimă plasă de siguranţă disidenţilor, povestea unui celebru interviu luat lui I. P. Culianu către finalul rezidenţei în SUA se transformă în punctul de inflexiune al volumului, anticipând semnele de întrebare cu privire la natura evenimentelor din decembrie ’89, ce se vor aduna, tot mai numeroase, în cea de-a doua parte a cărţii.

Tonul este acum mai puţin detaşat, scriitoarea îşi aminteşte mai întâi că interviul fusese amânat din motive ce îi puteau fi imputate exclusiv lui Culianu, că nevoia de a-şi ţine promisiunea şi de a-l intervieva, ceea ce o obliga să se întoarcă la Chicago, fusese mai puternică decât tentaţia de a ocoli, împreună cu Mircea Cărtărescu, America prin sud, apoi personalitatea celui care anticipase, în nuvela Intervenţia zorabilor în Jormania, evenimentele ce vor conduce la prăbuşirea comunismului românesc o intrigă şi sfârşeşte prin a o cuceri, astfel încât, ulterior, va simţi nevoia să-şi compare impresiile cu ale altora, care îl cunoscuseră poate mai bine.

În capitolul în care sunt trecute în revistă principalele ipoteze cu privire la moartea absurdă a lui Culianu, discursul modulează toată gama amărăciunii: Occidentul a uitat repede tragedia lui Culianu. Puţini îşi mai amintesc, după un sfert de secol, la Universitatea din Chicago, despre el; cărţile lui, trimise de familie, nu au fost incluse într-un „fond Culianu”, în bibliotecă. Povestea şoarecelui mort ca să demonstreze că el este pisică se potriveşte dramatic şi lui Goma, cu care de altfel Culianu se vedea la Paris (îl regăsim, transfigurat artistic, în Intervenţia zorabilor în Jormania) (p. 200).

Cum povestirea întâlnirii cu I. P. Culianu o obligase să renunţe la atitudinea detaşat obiectivă, în Întâmplarea care devine destin, scriitoarea devine (în cele din urmă!) protagonistă a propriei cărţi. Redactor-şef adjunct şi apoi redactor-şef al revistei 22, membră a Grupului pentru Dialog Social şi membră fondatoare a Alianţei Civice, Gabriela Adameşteanu se instalează, de această dată, în mod hotărât, pe scena istoriei.

Chiar dacă trimiterile la viaţa privată sunt în continuare puţin numeroase – apăruse, în prima parte, un socru şi fusese, cred, amintit un divorţ, de această dată sunt pomenite discuţii ale prietenilor soţului, cu cinci ani mai în vârstă, pe marginea intrării în Partid, primul cuvânt pe care îl rosteşte după accident este numele fiului ei – Gabriela Adameşteanu pare a renunţa acum la eschiva de a se constitui ca personaj, exclusiv prin suprapunerea imaginilor culese din lentilele, inerent deformatoare, ale celorlalţi, şi se lansează într-o investigaţie, în manieră aproape genealogică, a istoriei Adameştenilor. Să fie aceasta doar o altă piesa dintr-o artă a fugii? N-aş zice.

Dacă un cuvânt precum snob, ce furnizase una dintre multele etichete puse în epocă, de unii şi de alţii, GDS-ului, cuvânt învăţat, după cum autoarea mărturiseşte, la vârsta de douăzeci de ani, citindu-l pe Proust, îi prilejuieşte o proustiană întoarcere în anii studenţiei, metafora soldăţeilor de plumb, folosită de Paul Goma, o obligă chiar la evaluări tranşante de atitudine: Cu vocaţia mea de outsider, cu mania contrazicerii, pe care părinţii mi-au detectat-o de mică, nu m-am prea aflat în postura de soldăţel de plumb. Iar când, rar, am ajuns, de la un moment dat nu m-am mai mişcat după regulile jocului, ci după propriile mele reguli; aşa că inevitabil trebuia să fiu scoasă pe tuşă (p. 232).

Subintitulată amintiri, gânduri, carte doreşte să dea mărturie despre o lume care a refuzat să apună şi despre o lume care nu a ştiut să se nască. Şi reuşeşte. În amintirile Gabrielei Adameşteanu, istoria literaturii se împleteşte organic cu istoria mare, scriitorii şi politicienii împart aceeaşi scenă sau fac schimb de roluri. Rezervându-vă plăcerea de a (re)descoperi, din perspectiva insolită a autoarei, întâmplări şi personaje celebre (ceea ce asigură, în parte, interesul pentru orice demers memorialistic), m-am abătut de la datoria mea de cronicar obiectiv. Am citit cartea într-o altă cheie. Şi asta deoarece, insinuându-se printre rânduri şi în ciuda tuturor evidenţelor, am simţit – sau poate doar mi s-a părut – gustul amar al deziluziei. Totuşi, cartea se încheie într-o tonalitate optimistă. Şi vreau să cred, împreună cu Gabriela Adameşteanu, că anii romantici, cu tot decorul lor de mucava, nu au fost ani irosiţi.

 

*Anii romantici – Gabriela Adameşteanu, Iaşi, Polirom

Valeriana




Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro