Tot despre întâmplările mici ale vieții… Azi, câte ceva despre „ziua întâmplărilor fericite”… Păi da, există o astfel de zi internațională (pe data de 8 august) care ne amintește cât este de important să savurăm fericirea. Să te întâlnești cu cineva drag absolut întâmplător, să-ți ofere o îmbrățișare un copil cunoscut, pe stradă, să primești un cadou sau, pur și simplu, să ți se îndeplinească o dorință într-un mod neașteptat sunt întâmplări fericite, care dau savoare zilei și „pot fi folosite ca ancore în momentele de debusolare emoțională”, cum scria un antropolog cunoscut. Cu condiția să le trăim conștient, să ne conectăm cu bucuria pe care o degajă toate acele mici întâmplări. Exersând, în fiecare zi, fericirea momentului, ne vom construi o lume a noastră, simplă și răbdătoare? Dăruiește momente fericite! Așa suntem îndemnați, dar nu e simplu de împlinit, sub apăsarea ciucociolacilor aliați, comasați, umflați de certitudini și directive, obiective, strategii etc.
Azi, însă, eu vă povestesc și vă „dăruiesc” niște întâmplări nu tocmai fericite din jurul nostru. Mașini multe, trotuare blocate, poliția locală anemică, apoi clădiri sinistre sau abandonate din urbea noastră… Sunt doar câteva. Zilele trecute am ascultat, fără să vreau, un dialog ușor distopic între un polițist local și un tânăr „lord” englez, cu volan pe partea dreaptă, venit în „vizită de lucru” la părinții lui singuri și cam bolnavi. Umflatul de vreo sută de kile parcase pe strada Cetății, ocupând tot trotuarul îngust, iar un domn ghemuit în căruțul său de invalid rămăsese blocat în spatele „limuzinei” hodorogite, cu numere britanice. Ce mama naibii! I s-a explicat, mai politicos decât era cazul, „aristocratului cu mătreață românească” de ce strada e acum cu sens unic, i s-au arătat locurile libere în parcarea din stânga lui. Credeți că a înțeles? Un amestec ciudat de cuvinte fals englezești a ieșit din gura unsuroasă a lucrătorului român din salubritatea londoneză. În noua lui patrie te învârți minute bune până găsești un loc de parcare, am văzut cu ochelarii mei. Dar aici, la el acasă (?), flăcăul dolofan se simțea plictisit, moralizat peste măsură, o victimă a amărâților care-i apăsau creierul mititel. Dar mic de tot! „Lordul de Dâmbovița” a tras o râgâială autohtonă, aromele de usturoi s-au întins până departe, către statuia din fața părăginitei Case a Sindicatelor. L-am simțit și pe voievodul împietrit pe soclul masiv cum zâmbea pe sub mustață.
Nu prea mai am ce comenta, e de ajuns… Cred totuși că, pe străzile orașului meu, poliția locală ar putea face mai mult, Loganurile lor se plimbă adesea la întâmplare, iar trotuarele sunt pline de mașini, e o aventură să treci mai departe. Reguli există, dar cine să le vadă?
Vă mai povestesc, dar săptămâna viitoare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
