TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Un portret cu noduri

Un nene, care țopăie dizgrațios și înfoiat peste relieful patriei, și-a autoievaluat ( cum zice ) activitatea nocivă din ultimii doi ani. O tânără jurnalistă scria că el, „ctitorul, vizionarul in rând cu Nicolae Iorga”, cum a încercat să transmită muritorilor, nu este decât un „ministru sinistru, o Rodica Stănoiu in pantaloni”. El este, se mai scrie în articolul din fața mea, „o slugă șmecheră, care a mers pe o cale alunecoasă. A crezut că poate păcăli pe toată lumea la infinit și riscă să sfârșească fiind singurul cu adevărat păcălit, adică și decredibilizat, și fără nicio recompensă pentru trădarea condiției profesionale”.

Priceperea mea de scriitor ar fi pusă la mare chin, dacă unui personaj din cărțile mele ar trebui să-i fac portretul, pe măsura acestui nene despre care vă povestesc. Un vechi proverb spune că oricât ai parfuma o cârtiță, mirosul urât nu dispare. Eu așa îl văd pe omul despre care s-a scris zilele trecute că este „doar o sculă a răului”. E plin de umflături, de noduri, e chircit peste microfoane și fericit că poate vorbi în fața unor tineri jurnaliști, care-l așteaptă cu orele, ca să-i culeagă înțelepciunile găunoase, rostite sentențios, sacadat, dar pline de pustiu și de rugină. Nenea ăsta are boala cartofilor, adică putregaiul inelelor. I se potrivește și culmea urâtului, adică la el nu se întoarce nici măcar bumerangul. E înfășurat într-un abur coclit, e închipuit și complexat, atunci când apare îți vine să strigi prin ecranul televizorului: bă, nu putem să aruncăm mărgăritare în cocina ta! După lungile lui lecturi sincopate, în numeroasele rechizitorii incoerente și ilogice, un alt jurnalist a rostit inspirat că „măcar unul dintre noi trebuie să rămână treaz, ca să audă concluzia”.

Bine, se știe că, de fapt, câinii mici și oamenii mici poartă nasul pe sus. Și se mai știe că, în viață, câștigi dacă refuzi să te lupți cu oamenii mărunți, Dacă te lupți cu asemenea oameni, ajungi de mărimea lor. Emil Cioran se întreba ce este urâtul? Omului nostru cu noduri i se potrivește răspunsul filosofului: urâtul este starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume și noi, e suferința unei discordanțe fără leac.

În curând, atunci când stăpânii plictisiți îl vor trimite pe nenea ăsta spre casă, din căldura limuzinei sale de lux se vor auzi rostite rar, de către un celebru actor, versurile lui Ion Barbu: „Și, vârtoși, / Ochi buboși / Înnoptau sub frunți pestrițe / De păroase / Și bărboase / Joimărițe”…