TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Un om îmbălsămat

Pe Dan Mihalache, ambasadorul nostru la Londra, mi-l amintesc din vremea în care era consilierul președintelui… Unsuros, arogant, adormit, dizgrațios… Cam așa mi-l reamintesc. A fost trimis să reprezinte țara mea în Marea Britanie. Păcat! O tânără jurnalistă, Maia BONDICI, postează pe o rețea de socializare textul din care copiez mai jos… Îmi este o silă nemăsurată să mai adaug ceva…

„Hello! M-am gândit foarte mult dacă să împărtășesc această poveste, dar dat fiind că încă mă gândesc, înseamnă că mă macină. Pentru a elimina orice posibilitate de defăimare, voi începe cu un clasic, în opinia mea. De asemenea, cu toții avem dreptul la libera exprimare, iar eu consider că fiind jurnalist e de datoria mea să spun adevărul când consider că trebuie să fie știut. Ieri l-am intervievat pe domnul ambasador al României la Londra, Dan Mihalache pentru reportajul despre efectele presei negative asupra românilor. Pentru că sunt profesionistă, am luat trei camere și trei trepiede cu mine (sunt extrem de grele) pentru a putea avea trei unghiuri diferite. De obicei, când iei un interviu video și vrei mai multe unghiuri, rogi persoana să răspundă la întrebări de 2-3 ori. Dar știam că domnia sa are un program încărcat, fapt pentru care am și ajuns cu 30 de minute mai repede pentru a mă asigura că îmi asamblez camerele fără să iau din timpul dumnealui. Din nefericire, am reușit să fac asta abia la 4 fără 5 minute,  când o doamnă a venit și m-a dus într-un sfârșit în biroul domnului Mihalache. Domnia sa m-a întâmpinat trăgând ostentativ din țigară, în timp ce se legăna pe scaunul de la birou. În Anglia nu este legal să fumezi în astfel de instituții. Chiar dacă Ambasada României beneficiază de imunitate, imobilul misiunii diplomatice se află, totuși, sub jurisdicția legislativă a statului acreditar și. de altfel. nici în România nu se mai fumează în instituțiile publice. La tine acasă faci ce vrei, dar oriunde altundeva, se presupune că respecți legea. Dar e ok, domnia sa părea că e deasupra legii. Poate să facă ce vrea. Mi-a zâmbit șmecherește și fără să mă întrebe nimic, am început să îi spun în detaliu despre proiectul meu cu românii și despre interviul pe care urma să îl avem. Nu cred că l-a interesat prea tare, sau cel puțin asta a fost impresia mea. Nu părea să știe despre ce e vorba, deși eu i-am trimis anterior întrebările (fapt ce nu se face de obicei). La ora 4 fără 2 minute el încă trăgea din țigară, iar eu asamblam ultima cameră (timp record) moment în care mi-a spus: „La ce ai nevoie de atâtea camere? De ce e video? Dacă ai putea să te miști mai repede,  că nu am juma de oră până îți asamblezi tu camerele.” L-am anunțat că e 4 fără 2 minute și că interviul va începe la ora 4, cum a și fost programat. L-am rugat să mă anunțe exact cât timp are la dispoziție pentru interviu și l-am asigurat că mă voi încadra în acele minute. La începutul interviului, la ora 4 fix, i-am spus, cum spun absolut oricui, că în timpul interviului trebuie să se uite la mine și nu direct în cameră. Total revoltat,  m-a întrebat de ce. „Eu sunt obișnuit să mă uit fix în cameră. Eu vorbesc cu poporul. Le transmit un mesaj și mă uit exact la ei.” I-am explicat că ce facem acum este un interviu despre o altă problemă. Nu este o conferință de presă în care el stă pe un piedestal și își spune speechul,  în timp ce se uită fix în cameră. Ce fac eu nu e propagandă politică, ci acum discutăm despre efectele presei negative asupra românilor din UK. I-am explicat că timp de trei ani la această facultate (plus din ce am învățat singură), așa se fac astfel de interviuri. „Înseamnă că am învățat lucruri diferite la școlile noastre. Eu îți spun doar ca învățătură de minte. Să știi și tu.” (Nu știam că domnia sa a studiat și jurnalism.) După ce mi-a mai explicat el cât de mult nu am dreptate, i-am spus doar că în situația aceasta așa vom face, și că pe viitor voi ține minte ce mi-a spus. Interviul a fost… cum n-a fost. Nivelul de limbă engleză al domniei sale este echivalent cu al unui elev de clasa a VIII-a. Plin de greșeli gramaticale și o continuă frică de exprimare, incoerent și lipsit de concizie… Deși întrebările mele erau diferite, răspunsurile lui au fost aceleași. Între timp, tot cum a vrut domnia sa a făcut – s-a uitat în cameră, s-a bălăngănit pe scaun, i-a sunat telefonul, iar scrumiera plină de țigări era tot pe masă. Totul a durat exact 10 minute. La sfârșit i-am mulțumit și i-am explicat că pentru a putea să îl introduc celor care se uită la acest documentar, am nevoie de anumite scene în care el face acțiuni ce-i definesc jobul. L-am rugat să se așeze la birou si să scrie ceva pe o foaie. Următoarea scenă era să dau mâna cu el și atât. Dar între timp i-a aruncat niște priviri asistentei și aceasta, grăbită, m-a anunțat că „mai filmăm partea cu datu de mână și după aia cred că putem să încheiem.” Acesta era și planul meu, pentru că voiam să fug de acolo,  mâncând pământul. Mi-am luat cele trei camere în brațe, i-am mulțumit pentru timpul acordat și am încercat să ies pe ușă. Dar, la naiba, că nu s-a putut abține și mi-a mai spus o dată, ca să știu că el are dreptate când trebuie să se uite fix în cameră. „Nu știu ce vă învață pe voi, dar eu așa am fost învățat.” Iar eu, nemaiștiind ce să-i răspund, i-am spus simplu: „Oi fi eu proastă atunci.” „Păi nu, îți spun doar să știi. Că, de exemplu, pe mine nu mă interesează cine ești tu. (În timp ce-și aprindea o țigară…) Tu ești doar mesagerul. Nu ești importantă. Nu mă interesează câtuși de puțin ce vorbesc cu tine. Eu vorbesc cu oamenii.” „Da, dar fără acest „mesager” nu ați putea să vă transmiteți mesajul politic mai departe.” „Eh, s-au găsit și alte modalități.” „Eu nu le-am văzut până acum.” Îmi pare foarte rău că nu am filmat toată scena. Îmi pare rău că nu îmi aduc aminte cuvânt cu cuvânt ce mi-a mai spus, dar ce mi-am adus aminte v-am relatat. După ce s-a terminat interviul, am ieșit din ambasadă și m-am dus la colțul străzii ca să pot să plâng în liniște. M-am întrebat cine l-o fi trimis pe omul acesta să reprezinte România și dacă el e așa, cum or fi cei ce conduc România? Uite-mă, aici sunt eu… Primul contact personal cu un politician român în Londra, incercând să fac o schimbare, visând să ajut cât mai mulți români, și mă lovesc de oameni precum domnul Mihalache. Oameni indolenți, aroganți, dar la putere care ne conduc și ne reprezintă. Mi s-a rupt sufletul de rușine și de groază. Aș vrea să ma uit peste interviul cu domnia sa, dar încă nu pot… Trebuie să-mi fac curaj. Principala trăsătură de caracter a unui ambasador este diplomația. Jurământul acestuia la investire începe cu „jur să promovez și să apăr interesele României și ale cetățenilor români în relațiile internaționale”. Nu am înțeles de ce ambasadorul României la Londra nu ar vrea să susțină un astfel de proiect în favoarea românilor din Anglia. Nu am înțeles de ce în momentul în care te întâlnești cu cineva, trebuie să te asiguri că ei îți știu poziția,  prin faptul că îi privești de sus, în timp ce tragi din țigară, spunându-i explicit că el nu are niciun rol important prin ceea ce face. Nu am înțeles niciodată răutatea omenească fără motiv. Și nu, nu înțeleg cum o astfel de persoană poate fi numită ambasador al României. Nicio avere sau poziție pe lumea asta nu îți poate justifica aroganța, nesimțirea, indolența și lipsa de respect. Oricât de bogat ai fi, că e.ti regină, sau un ambasador, trebuie să rămâi umil și respectuos, în special față de oamenii tăi.

Domnișoară, exemplarul despre care ne vorbiți este caracteristic țării noastre… Și da, nu e singurul…