TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Un glosar cu termeni politici și electorali

Cu amărăciune, pentru ei…

   Pentru ei, oamenii din bucăți care se pregătesc să ne conducă, mai departe, spre culmi de progres și civilizație… Se prăbușesc peste noi mizeriile timpului pe care îl trăim. Simțim, iată, că vorbele nu mai sunt ocrotitoare, că toate pier în ispite încolăcite peste zilele murdare de azi. Chipurile lor tulburate de tentații asumate la repezeală, fără măsură și fără o judecată dreaptă, ne lasă lipsiți de orice speranță. Pe aleșii din acest an (de patru ori, ce mama naibii!) îi „educ” puțin, dar fără speranță. O „luăm” metodic, alfabetic, cu mare drag de ei și începem o instrucție și educație electorală. Inutilă? Probabil, dar…

 

Azi despre demagogi, demagogie și populismul lor

 

   Azi avem un subiect „gras”, îl tratăm ca atare… Lumea politică de la noi e plină de ei, demagogii de toate culorile. Demagogul, cu sensul etimologic de „conducător al poporului”, este o persoană care încearcă să obțină popularitate prin mijloace nedemne (promisiuni mincinoase, denaturarea faptelor, lingușire, discursuri bombastice etc.) cu scopul de a-și realiza interesul personal.

   Mai clar, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, demagog înseamnă „persoană care caută să-și creeze o popularitate prin discursuri bombastice, prin promisiuni mincinoase”. Acest termen a fost folosit inițial de cetățenii atenieni pentru a-i desemna pe politicienii care au apărut în Atena după moartea lui Pericle. Și în prezent, cel mai des, cuvântul îl folosim în raport cu politicienii, atât în campanii electorale, la dezbateri electorale, cât și în perioadele mai calme dintre alegeri. Dacă auzim politicieni care vin cu promisiuni false, cu retorică ce manipulează și care oferă soluții simple și populiste la problemele cu care se confruntă societatea, fără a oferi argumente ori dovezi, spunem „ce demagog!”… Dar, ce zic eu „dacă aflăm”? Sunt prezenți zilnic în viața noastră, am atât de multe exemple! Cu lehamite, nu le mai înșir aici numele…

   E o discuție dacă demagog e totuna cu populist. „După părerea mea, populiștii nu sunt     demagogi sau, cel puțin în cele mai multe și mai importante cazuri, nu sunt astfel, deși unele interferențe nu lipsesc”, scria Andrei Cornea. Așadar, demagogul este un politician viclean, care își știe limitele proprii și, mai ales, care nu intenționează să iasă din limitele sistemului. El vrea puterea și o vrea fără scrupule, dar știe care sunt limitele obiective și subiective ale exercitării ei. Cu totul diferit este cazul populistului. El nu înșală sau nu înșală conștient poporul care îl votează. Dimpotrivă, adesea se face exponentul autentic al unor aspirații populare. Marea problemă este nu minciuna, ci sinceritatea populistului și faptul că el nu    numai că nu vrea să mintă poporul, ci vrea chiar să împlinească ceea ce promite – ceea ce este, de obicei, riscant sau chiar dezastruos pe termen ceva mai lung. Dar nici votantul său, nici chiar el însuși nu întrevede aceste consecințe. 

   Și poate că e așa, mai ales când se afirmă că „minciuna are picioare scurte“, de aceea, cel puțin demagogii sunt repede dați în vileag și pierd. Nu și populiștii, dimpotrivă, aceștia       denunță minciunile partidelor și, astfel, câștigă influență și voturi, fiindcă lumea socotește că a nu minți este o virtute. 

   Demagogilor, adică politicieni fără scrupule, înșelători ai maselor, a sunat adunarea, cu atâtea alegeri, în acest an, e mare nevoie de voi…