TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Un glosar cu termeni politici și electorali

Cu amărăciune, pentru ei…

   Pentru ei, oamenii din bucăți care ne conduc, mai departe, spre culmi de progres și civilizație… Se prăbușesc peste noi mizeriile timpului pe care îl trăim. Simțim, iată, că vorbele nu mai sunt ocrotitoare, că toate pier în ispite încolăcite peste zilele murdare de azi. Chipurile lor tulburate de tentații asumate la repezeală, fără măsură și fără o judecată dreaptă, ne lasă lipsiți de orice speranță. Pe „aleși” îi mai „educ” puțin, dar fără speranță. Astfel scriu aici, de câteva luni bune. O „luăm” metodic, alfabetic, cu mare drag de ei și continuăm o instrucție și educație politologică. Inutilă? Probabil, dar…

Azi, despre îndoctrinare

   E de actualitate aurită, potită, șoșoită și nu doar atât; e acțiunea de convingere a cuiva privind adevărul unei doctrine, inițierea într-o doctrină. Spre deosebire de educație, care are loc în strictă imparțialitate (cel puțin așa zice teoria), îndoctrinarea este ansamblul de măsuri, de practici educaționale și de propagandă luate de o autoritate, menite „să insufle” anumite valori sau moduri de gândire subiecților cărora le sunt adresate. Din punctul de vedere istoric, îndoctrinarea a fost promovată atât de către elitele sociale dominante, precum și de grupurile religioase și ideologice extremiste, adesea contrare ordinii stabilite. Unii autori consideră, de asemenea, ca fiind îndoctrinare informația filtrată de anumite grupuri, care poate influența oamenii, datorită poziției lor părtinitoare sau naive.

   În totalitarism, se numește îndoctrinare orice model de gândire al adversarului politic, dar niciodată practicile de îndoctrinare folosite de respectivul stat însuși.

   Îndoctrinarea, spre deosebire de educație, nu intenționează niciodată să transforme subiectul într-un individ autonom, cu raționament propriu, ci într-un individ care se caracterizează printr-o credință oarbă și prin absența gândirii critice. În cazuri extreme, îndoctrinarea poate fi chiar însoțită de tehnici de spălare a creierului. Dar de ce extreme? De ce rare? Priviți atent, azi, în jurul nostru!

   Termenul apare frecvent în scrierile diverșilor teoreticieni sociali și analiști politici; Chomsky, de pildă, a argumentat existența unor prejudecăți sistematice în cadrul mijloacelor de comunicare, în favoarea anumitor interese ale elitelor dominante. Utilizarea îndoctrinării ca mijloc de control social face parte din modelele de propagandă. Acest tip de practici provoacă restricționări asupra gradului de democrație care poate fi atins, întrucât majoritatea cetățenilor nu primesc informațiile necesare pentru a putea lua decizii raționale în chestiuni etice, sociale și economice. Și atunci când apare câte un mesia de carton, treaba-i gata!

   Îndoctrinarea este tot o formă de educaţie, dar are un obiectiv ascuns, care nu este dezvăluit direct. Spre exemplu, în timpul regimului comunist, manualele de limba română erau atent concepute, astfel încât simpatia pentru partidul comunist să se dezvolte încă din primii ani de școală. Educaţia, în comunism, avea în vedere îndoctrinarea populaţiei cu scopul de a forma oameni fideli socialismului, inofensivi, supuşi, care să nu conceapă că viaţa ar fi posibilă sau chiar mai bună într-o altă orânduire socială. Unii și-au păstrat și azi, după atâta vreme, fidelitatea…

   Aşadar, îndoctrinarea urmăreşte formarea unor oameni dependenți. Dar azi? S-a schimbat ceva? E drept, mijloacele s-au transformat, tehnologia e alta. Dar efectele sunt și ele altele?

   Din fericire, scrie cineva, realitatea nu poate fi inoculată, dar îndoctrinarea ideologică va continua, din nefericire, să fie o activitate extrem de profitabilă pentru armatele de politicieni, activiști, universitari etc. Iar realitatea devine o poză palidă, cu chipuri aurite la orizont…