TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Un glosar cu termeni politici și electorali

Cu amărăciune, pentru ei…

   Pentru ei, oamenii din bucăți care ne conduc, mai departe, spre culmi de progres și civilizație… Se prăbușesc peste noi mizeriile timpului pe care îl trăim. Simțim, iată, că vorbele nu mai sunt ocrotitoare, că toate pier în ispite încolăcite peste zilele murdare de azi. Chipurile lor tulburate de tentații asumate la repezeală, fără măsură și fără o judecată dreaptă, ne lasă lipsiți de orice speranță. Pe „aleși” îi mai „educ” puțin, dar fără speranță. Astfel scriu aici, de câteva luni bune. O „luăm” metodic, alfabetic, cu mare drag de ei și continuăm o instrucție și educație politologică. Inutilă? Probabil, dar…

Azi, despre interpelare parlamentară și iredentism

   Interpelarea parlamentară este o întrebare adresată de un parlamentar guvernului sau unui ministru, pentru a obține explicații în legătură cu activitatea acestora. Faptul de a interpela presupune a cere cuiva să dea un răspuns, să dea socoteală asupra unui eveniment, a cere explicații (în parlament) unui membru al guvernului asupra modului de rezolvare a unor probleme, a unor acte etc. E un instrument dizgrațios, de multe ori, în cele două camere cu aleși din palatul lui Ceaușescu; știm, e o silă profundă atunci când oratorii răcnitori ocupă pupitrul din fața națiunii, dar nici cei „interpelați” nu se grăbesc să răspundă solicitărilor, o fac plictisiți și aroganți, de cele mai multe ori.

   În multe parlamente, fiecare membru are dreptul să adreseze întrebări (posibil un număr limitat într-o anumită perioadă) unui membru al guvernului. Ministrul sau secretarul respectiv trebuie apoi să răspundă și să justifice politica guvernamentală. Prin urmare, interpelarea permite parlamentului să supravegheze activitatea guvernului. În acest sens, este mai aproape de o moțiune de cenzură. În alte țări, de exemplu în Finlanda, interpelările sunt mai mult sau mai puțin sinonime cu o moțiune de cenzură, deoarece sunt în mod automat conectate cu un vot de încredere, iar scopul lor expres este de a determina încrederea acordată de guvern sau de un ministru. În Finlanda, de pildă, guvernul trebuie să răspundă la o interpelare într-o sesiune plenară în termen de 15 zile. Și așa mai departe, era să zic în România… Ce?

   Iredentismul este o mișcare de eliberare a teritoriilor aflate sub ocupație străină, o mișcare politică șovină care urmărește anexarea unor teritorii străine, în care conaționalii sunt minoritari. E o mișcare națională care revendică anexarea la patria-mamă a unor teritorii populate de același grup etnic și care se află sub dominație străină. Este o concepție politică apărută în Italia, după 1870, care revendica anumite teritorii (Istria, Dalmația) rămase sub stăpânirea austriacă. Altfel spus, iredentismul este o mișcare politică și populară ai cărei membri revendică (de obicei în numele națiunii lor) și caută să ocupe un teritoriu pe care îl consideră „pierdut” (sau „nerecuperat”), bazat pe istorie sau legendă. Domeniul de aplicare al acestei definiții este uneori supus unor dispute terminologice cu privire la afirmațiile de bază ale expansionismului, din cauza lipsei de claritate asupra limitelor istorice ale națiunilor sau popoarelor supuse.

   Cuvântul iredentism provine din italianul irredento, care înseamnă „nerecuperat” și a fost pentru prima oară folosit în sintagma Italia irredenta („Italia nerecuperată”). Un mod obișnuit de a exprima veleitatea asupra unor teritorii adiacente unui stat, având la bază asocieri istorice sau etnice, este folosirea adjectivului „Mare” ca prefix al denumirii țării. Adjectivul este menit să creeze imaginea statului la întinderea maximă posibilă, în detrimentul statelor învecinate. Cu toate astea, utilizarea adjectivului „Mare” nu are întotdeauna un sens iredentist.

   Material bibliografic, opera scrisă și rostită de Corneliu Vadim Tudor, de pildă… Dacă mai știți cine a fost…