TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Un glosar cu termeni politici și electorali

Cu amărăciune, pentru ei…

   Pentru ei, oamenii din bucăți care ne conduc, mai departe, spre culmi de progres și civilizație… Se prăbușesc peste noi mizeriile timpului pe care îl trăim. Simțim, iată, că vorbele nu mai sunt ocrotitoare, că toate pier în ispite încolăcite peste zilele murdare de azi. Chipurile lor tulburate de tentații asumate la repezeală, fără măsură și fără o judecată dreaptă, ne lasă lipsiți de orice speranță. Pe „aleși” îi mai „educ” puțin, dar fără speranță. Astfel scriu aici, de câteva luni bune. O „luăm” metodic, alfabetic, cu mare drag de ei și continuăm o instrucție și educație politologică. Inutilă? Probabil, dar…

Azi, despre ilegalist…

   Ilegalistul (nu, nu e vorba despre veșnic tânărul Iliescu…) este membru, activist al unui partid politic sau al unei mișcări aflate în afara legii. Este personaj important în filmele lui Sergiu Nicolaescu și ale multor altor „mari regizori” comuniști, pe care le vedem foarte des azi, la puzderia de posturi tv cenușii și reci.

   De-a lungul perioadei comuniste, termenul a fost întrebuințat mai ales cu referire la agenții din perioada în care activitatea partidului lor era ilegală. Dat fiind că mulți comuniști au fost arestați și închiși, cei rămași în libertate au desfășurat misiuni secrete, reunite mai târziu prin expresia lupta ilegală. Cum spuneam, acțiunile lor au fost frecvent ilustrate în literatura și filmele din „epoca de aur”…

   Noțiunea de ilegalist și „activist”, ca membru al PCR, nu are absolut nimic patriotic, eroic sau glorios. Mai degrabă, se identifică cu cea de trădător de țară, având in vedere că partidul comunist din România a fost scos în ilegalitate, scria un istoric la modă prin anii de după 1989. Partidul și membrii acestuia militau pentru dispariția României ca stat unitar, respectiv pentru destructurarea țării, în favoarea URSS. „Pe tot parcursul existenței sale, Cominternul a patronat, finanţat şi dirijat de la Moscova o armată de agenţi – „revoluţionari de profesie“- răspândiţi în întreaga Europă, ale căror limbi de lucru erau rusa, germana şi franceza”. Cu menţiunea „strict confidenţial“ (de altfel, totul era secret, cu excepția revoltei faţă de „burghezi“) în Arhivele Cominternului se regăsesc „Regulile de conspirativitate” ale partidului, aplicate în toate ţările in care aceștia erau trimişi, precum şi în relaţiile pe care le aveau cu „centrul“ ori unii cu alţii în cadrul aceleiași filiale.

   Activiștii și ilegaliștii din România erau automat colaboratori ai secției externe a serviciilor speciale sovietice. Precum zicea celebrul emanat și revoluționar Ion Iliescu – al cărui tată și el ilegalist (Alexandru Iliescu), „revoluționar de profesie” prin anii ’30 – ei doar „au întinat valorile socialismului și comunismului”, promovând, la vedere, „drepturile proletarilor” și „înfierarea burgheziei”. Cam greu de priceput…

   Sarcinile muncitorului-membru de partid erau, în principal, propaganda, sabotajul și racolarea. Speculând nemulțumirile altor muncitori, activistul de partid făcea (discret) propagandă „revoluționară” și atrăgea în mișcare noile „cadre”. În plus, avantajul pentru partidul comunist era și financiar, deoarece noii adepți erau „ieftini”, putând fi sincer implicați in mișcare, adică nu neapărat sponsorizați.

   De un real interes pentru organizația comunistă erau și intelectualii și, în general, toți cei care aveau contacte în diferite domenii (cercuri) de interes. Aceștia contribuiau „la partid” cu relațiile necesare pentru mituirea funcționarilor din justiție și poliție, dar erau valoroși și pentru informațiile pe care le puteau furniza din mediile așa-zis „burgheze” (din interiorul partidelor politice, ale Palatului sau din zona economico-financiară). De regulă, ilegalistului i se „confecționa” o noua identitate, respectiv acte false.

   Gata aici, vorba unui revoluționar de modă nouă, sună ca dracu!