Am mai scris aici despre lipsa de speranță; subiectul este, din păcate, mai actual decât oricând. Vă povesteam cândva că, după părerea Asociaţiei Americane de Psihologie, lipsa de speranţă reprezintă sentimentul pe care îl avem atunci când credem că nu vom experimenta emoţii pozitive sau o îmbunătăţire a stării noastre. Când se vorbește despre vremurile pe care le trăim, se subliniază adesea sentimentele acestea, de deznădejde, de lipsă de speranţă şi de neputinţă.
Vechea mea întrebare (dar cum ar fi să avem un an mai bun?) a devenit o inutilă interogație, în mizeria acestui sfârșit de an. Cum să mai explici și cui că ar trebui să socotim astfel: fiecare lucru trebuie să aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume, să respectăm rânduielile și să ajungem îngăduitori cu ceea ce spun și fac cei de lângă tine. Bucuria și fericirile mărunte să ne ademenească tot mai rar. Ce rost mai are să spunem că ar trebui să ne aflăm fericirea în dreptul celuilalt de a se folosi de tine, să ne pierdem, dar să redevenim altcineva, să ne adunăm într-o oglindă crăpată, dar să nu ne credem vinovați, să nu ajungem încercuiți în tipare rigide și să nu ne uscăm în buimăceala plictiselii? Și încă, să avem vremea de a privi salcia înghețată și plină de zăpadă, sfâșiată de gerul căzut peste noi, să vrem să ne simțim însingurați și să ne amăgim că solitudinea este lipsită de amărăciune, să hărțuim cuvintele și să adunăm mărunțișuri decolorate, să vedem cum pereții camerei ne trimit din toate unghiurile lor o pârjolită adiere de iarnă. Dar și să adulmecăm laptele cald din bucătăria bunicilor, să avem vise albastre și să ne simțim legănați de valurile inventate în liniștea începutului de an, iar timpul să curgă mai domol, să deschidem ochii mari, casele să devină ceață, hornurile să cadă, iar marea să se reverse pe străzile înghețate.
Și, mai ales, cu ce? Cu speranțele care trec dincolo de geamurile înghețate ale începutului de an? Acum, când toate devin îngândurări de ianuarie? A fi îngândurat, a cădea sau a te pune pe gânduri, a te îngrijora… Căderea soarelui și căderea fulgilor de nea dădeau ceasului de iarnă o gravitate îngândurată. Scria Voltaire: văd ode sacre puse-n rafturi grele și-mi zic îngândurat, sunt sacre, sigur, lumea a aflat că nu se-atinge nimeni de ele. A face filosofie, spunea Gabriel Liiceanu, nu înseamnă numaidecât să treci prin lume grav și îngândurat. Și apoi, e un timp în toate cele pe care le facem, în toate lucrurile pe care le alegem, repetăm cuvintele de multe ori, doar că în iad nu mai avem pe nimeni, acolo nu mai e decât o veșnicie chinuitoare și imposibil de schimbat, acolo suntem singuri și știm că vom fi așa. Îngândurați de noi și de cei din apropiere…
Îngândurați în singurătate, astfel i se mai poate spune clipei ce trebuie socotită ca adevărata noastră viață. Oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru, șoptea din marginea scenei un mare actor. De aici încep și frământările noastre, toate acestea sunt scrise pe chipul palid al eroului de o seară. Cum să trăiești doar din amintire, numind trecut tot ceea ce ține de ființa ta, ca și cum ai vorbi despre o altă ființă, despre un alt suflet și trup? Și cum să trăiești cu gândul la acel viitor iluzoriu sau să crezi că acel timp, ce va veni, îți va îndeplini visele de azi, pe care nu le poți înfăptui?
Și totuși, ce se mai poate azi? Sentimentul este că mai nimic, alegerea clipei e mai grea decât ușa de la intrare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
