TABLETA DE LUNI – IONUȚ CRISTACHE – TOVARĂȘUL B.

În vremuri de cătușe și semnalizări mafiote, eu vreau să vă povestesc despre TOVARĂȘUL B., este și el un semn de continuitate și de mizerie umană. Nu, nu e Băsescu! Pe el l-am uitat, poate că-l redescoperă cine trebuie, cine știe ce surprize ne mai așteaptă…

TOVARĂȘUL B. e trecut bine de 70 de ani, a fost un comunist de seamă din urbea noastră, azi scufundată în noroaie și gropi, șanțuri și bălți, catacombe și săpături… Îl uitasem, nu l-am mai văzut în ultimii douăzeci de ani. Mi l-am amintit cum sta înțepat și suveran în ARO-ul  lui argintiu al puterii de odinioară, mașina cu număr mic care-l purta printre muritori. L-au aruncat oamenii, la revoluție, ca pe o bucată de măr stricată, s-a borșit de asfalt, s-a ascuns prin economia de piață, bănuiesc că a dus-o bine, are și o pensie vârtoasă. În fine, mă bucur că Dumnezeu i-a dat zile, mă gândesc că a învățat să umble și printre muritori, a învățat și mersul pe jos, poate chiar joacă table în grupul vesel din Parcul de la Mitropolie.

Numai că istoria se mai agită și peste prezentul nostru cenușiu și trist. TOVARĂȘUL B. a rămas tot o mizerie de activist comunist. Să vă povestesc despre o dimineață rece, de iarnă și un loc nu tocmai fericit, încăperea în care plătim taxele și impozitele pentru harnica noastră primărie super-stilizată și cu veleități lingvistice, cum am „citat” săptămâna trecută din comunicatele ei. Ne-am modernizat, în sala de așteptare s-a montat un aparat care dă bonuri de ordine, ești anunțat când îți vine rândul, în fine, parcă eram pe un aeroport dintr-o mare capitală a lumii, buni băieții de la primărie, tehnică modernă, ce mama naibii!

Eram vreo zece plătitori de impozite în așteptare, când a năvălit pe ușă statura impunătoare a TOVARĂȘULUI B., învelită în haina bengoasă, moștenită de pe vremuri, luată cu aprobare de la partid. S-a mai îngălbenit gulerul, a mai apărut câte o mică dungă prin pielea comunistă, dar personajul nostru e falnic, ne strivește cu priviri de odinioară, ne-ar scuipa și în creștet, daca s-ar putea. Se vâră în față, arogant și umflat de căldura din interior. Eu, săracul de mine, îndrăznesc să-i spun că se dau bonuri de ordine, că și noi așteptăm pentru gaura mică de la ghișeul meschin al primăriei. Cu ochii lui de dihor mă strivește indignat, nu-și găsește vorbele, i se umflă venele din jurul gâtului, transpiră pe loc… O avalanșă de fraze, ca la învățământul politic de altădată, iese în sfârșit din gura nobilului tovarăș. Știe el mai bine, nu acceptă lecții, ce ne băgăm, cine suntem noi? Și alte interogații boșorogite ale bătrânului cu „alaindelon” din magaziile județenei de partid, dinainte de 89…

Domnule, îi spun, noi toți așteptăm să ne vină rândul… Bă, zbiară el, mă înveți tu pe mine? Ehe, dacă ar mai putea, ce-ar chema milițianul de la intrare să ne tragă vreo două bulane peste spinare! Dar nu se mai poate… E un biet pensionar de lux, cu pielea întinsă, ca de dihor, peste fața indignată și palidă. Ceva tensiune, domnule fost TOVARĂȘ B. ?

Îl lăsăm, se înfige la ghișeu, e supărat tare, i-au luat prea mulți bani pentru gunoi… Gunoi? E chiar el, îl știu, nu l-am uitat, atunci când eram profesor tânăr nu i-am „trecut” un nepot oligofren și m-a chemat la județeana de partid să mă instruiască politic și ideologic! TOVARĂȘE  B., ai rămas același bou comunist, chiar și după un sfert de secol de democrație, îți miroase gura a duhoare de dihor, dar știi cum se spune, ne-am obișnuit!

În final, tovarășe dragă, îți reamintesc o glumă celebră: Vasile se plimba pe ulița satului cu un dihor alături de el. Un vecin îl întreabă dacă nu pute… Pute, pute – zice- dar ne-am obișnuit… Și noaptea, unde stă? Cum unde, cu noi, în casă… Și nu pute?  Pute, pute, dar  S-A  OBIȘNUIT!

Asta e, dragi salutări, TOVARĂȘE B.! Pute cojocul matale, chiar dacă ai dat cu parfum din greu peste gulerul lui învârtoșat…Apa de colonie e cumva din sticluțele-mașinuță ale copilăriei noastre? Celor tineri le povestesc eu, altădată…