TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Și cum ar fi?

Să ne întrebăm, azi e timpul…

    Și cum ar fi? Să socotim că fiecare lucru trebuie să aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume, să respectăm rânduielile și să ajungem îngăduitori cu ceea ce spun și fac cei de lângă tine, bucuria și fericirile mărunte să ne ademenească tot mai rar, să ne aflăm fericirea în dreptul celuilalt de a se folosi de tine, să ne pierdem, dar să redevenim altcineva, să ne adunăm într-o oglindă crăpată, dar să nu ne credem vinovați, să nu ajungem încercuiți în tipare rigide și să nu ne uscăm în buimăceala plictiselii, să avem vremea de a privi salcia înghețată și plină de zăpadă, sfâșiată de gerul din suflete, căzut peste noi, să vrem să ne simțim însingurați și să ne amăgim că solitudinea este lipsită de amărăciune, să hărțuim cuvintele și să adunăm mărunțișuri decolorate, să vedem cum pereții camerei ne trimit din toate unghiurile lor o pârjolită adiere de iarnă, să adulmecăm laptele cald din bucătăria bunicilor, să avem vise albastre și să ne simțim legănați de valurile inventate în liniștea dimineții de aprilie, iar timpul să curgă mai domol, să deschidem ochii mari, casele să devină ceață, hornurile să cadă, iar marea să se reverse pe străzile pustii…

   Aş vrea, totuşi, să vă mai şoptesc că în pragul visului se ţese încet un fel de amintire dură, care ne zgârie privirile şi nu mai suntem în stare să ne uităm înapoi, nimic din noi nu mai există, poate doar urmele lăsate de bocancii grei, plini de noroi uscat, care veghează miezul nopţii; chiar şi clipa se termină, nu-i aşa? I se va face frig, o să bată vântul printre hainele largi, se va simţi cum  ajunge până la piele. Apăsam o tastatură imaginară, aproape cu ochii închişi şi ne mişcam în ritmul unei muzici domoale, cu inflexiuni de orgă, într-o catedrală aflată în zi de însingurare. Priviţi oamenii cu care vă întâlniţi pe stradă, pășind numai pe marginea tălpilor, pline cu bătături groase… Semenii noştri trăiesc într-o bucată de iad şi fluieră a pagubă. Până când?

   Un filosof grec zicea că ar trebui să se dea instrumentul desăvârșit artistului care știe să se servească mai bine de el. Vedeți o țară plină de flaute și de artiști nobili, flaute cu vârf de aur și găuri multe, cât mai multe… Filosoful grec mai credea că vitejia războinică este un criteriu moral important al dreptății. Priviți în jurul nostru, e atâta vitejie războinică, încât se face noapte, în plină zi, copacii cresc cu rădăcinile în sus, norii se aștern peste asfalt, iar autostrăzile se lungesc cu o sută de kilometri, în fiecare dimineață. Avem o țară de flaute, care cântă cât ține ziua, apoi se odihnește, obosită, cu ochii peste ecranele luminoase. Aș răspunde, dar mi-e teamă să nu tulbur emoțiile TV ale națiunii.

   Dar nu se poate să terminăm altfel, decât cu bucuria Învierii… Vă reamintesc povestea  repetată adesea, dincolo de ea orice cuvânt este inutil. În spatele vitrinei unui magazin de încălțăminte, un copil amărât, desculț și trist se uita lung la pantofii din fața lui. Pe ușă a ieșit o doamnă, cu brațele pline de pachete colorate. Ce faci, micuțule? a întrebat ea. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea și mie o pereche de pantofi, i-a răspuns copilul. Doamna l-a luat de mână, au intrat în magazin, i-a cumpărat ciorapi, pantofi, l-a spălat pe picioare și l-a încălțat cu obiectele visate. Ochii fericiți treceau prin pereții magazinului. Afară, la ieșire, copilul a întrebat: Doamnă, sunteți cumva nevasta lui Dumnezeu?