Încercam să merg mai departe cu falsul meu dicționar moral de campanie electorală. Mă gândisem să scriu despre fudulie și trufie… Adunasem deja cuvintele: îngâmfare, înfumurare, încântare de sine, aroganță, semeție, obrăznicie, vanitate, fatuitate… Televizorul trăncănea departe de mine și pe ecran a apărut el, omul pe care nu-l suport niciodată, dar telecomanda nu se făcea descoperită. Savantul de pușcărie, mega-patronul adânc disprețuitor, omul cu arome de zer acru și telemea sărată răspundea, ca de obicei, savant și doctoral la întrebările puse inutil și, probabil, cumva profitabil de bieții purtători de interogații televizate.
Și ce-l aud acolo pe intelectualul din Pipera? „Ciocu’ mic! Deocamdată, vorbeşte Becali“… Latifundiarul n-a apucat însă să mai zică vreo frază, fiindcă a primit o replică pe măsură din partea lui Vali Moraru, realizatorul emisiunii: „Cu ciocu’ mic să vorbiţi la dumneavoastră în sufragerie! Noapte bună!“. Iar apoi lui Becali i s-a închis telefonul şi emisiunea a intrat într-o pauză publicitară.
Nu am mai căutat telecomanda, m-am așezat pe scris înainte… Temeiul trufiei și fuduliei este, cu siguranță, frustrarea. Am citit și că trufia este oglinda diavolului. Domnul atât de cunoscut în libertatea lui aparentă e un mare iubitor de Dumnezeu. Oare? Trufia este o oglindă mereu îmbietoare, care micșorează metehnele și mărește calități care nici nu prea există. De fapt, prostul face tot ceea ce poate, ca să nu treacă neobservat. Fudulia? se întreba un personaj celebru… Bucătăria e goală, doar garderoba e plină. Și adăuga el că „pentru a-și arăta plosca, prostul bea apă până moare”. Bunicul meu zicea că fudulia intră-n casă, iar sărăcia e după masă. Și avea dreptate… Fudulul este un specialist care știe totul despre ceva și nimic despre orice altceva. Chiar așa, domnule ziarist, de ce îl întrebi despre bătălie tocmai pe comandantul armatei învinse? E ca și cum filosofăm despre Himalaia, dar în pântecele Etnei. Și tare îmi vine să-i șoptesc la ureche înțeleptului din Pipera, autor de tratate de religie comentată, dar și de istorie a forbalului ( autor de pușcărie, desigur!) câteva vorbe ale lui Emil Cioran: despre viață nu poți scrie decât cu un toc muiat în lacrimi. Și nu te mânia pe Dumnezeu că a creat tigrul, mulțumește-i că nu i-a pus aripi…
Pitagora scria că în cetăți intră mai întâi luxul, apoi îmbuibarea și trufia, iar după aceea pierzania. Ar trebui să avem un iad pentru mânie, un iad pentru trufie și altul pentru dezmierdare. Adică o întreagă simfonie de iaduri… S-a spus că există un fel de trufie care constă într-o prea bună părere despre propria persoană, despre propria noastră valoare. E un sentiment nesocotit, în baza căruia ne arătăm nouă înșine altfel decât suntem. Virtuțile s-ar schimba în trufie, dacă n-ar fi biciuite de vicii. Shakespeare…
Savantul expert în doctrine creștine a dispărut de mult în sufrageria lui, au venit candidații, au invadat ecranele și ei. Când suntem obosiți de cei vii, ne adresăm morților, care nu au silă, nici trufie, nici gânduri ascunse. Mereu există o soluție…
Facebook
WhatsApp
TikTok
