Despre o premieră ( a câta?) specială la Teatrul din orașul nostru, purtând o marcă, deja la fel de specială, adică Mc Ranin… Regizorul a mai pus în scenă acest text, în 1992, la Paris, adică „o dramă care poate fi văzută doar în contradicțiile ei” și scrie că „montând a doua oară același text” a încercat o introspecție, o folosire a altor mijloace de expresie.
I-am îndemnat pe elevii mei, atacați de apropiatul bac, să meargă la teatru și le-am povestit, didactic și ușor profesoral, despre Tolstoi și despre nuvela lui. Așa cum se știe, le-am spus eu, în „Sonata Kreutzer” este vorba despre Pozdnîșev, care își ucide soția după ce bănuiește că aceasta l-ar fi înșelat cu profesorul de pian. Aflăm cele întâmplate prin intermediul destăinuirii pe care Pozdnîșev i-o face naratorului și nu scapă de furia lui concepte precum iubirea, frumusețea sau dragostea părintească. „Este uimitor cât de răspândită este iluzia că frumusețea echivalează cu binele. O femeie frumoasă îndrugă prostii, tu o asculți și în prostiile alea vezi dovezi de inteligență. Spune și face porcării, iar tu vezi în asta ceva drăguț. Iar când nici nu spune prostii, nici nu face lucruri oribile, dar e frumoasă, atunci te convingi imediat că e nemaipomenit de inteligentă și de morală.”
În spectacolul nou, de la „Tony Bulandra”, Mc Ranin ne propune o cercetare a nebuniei, cu imagini de arhitectură minimalistă, în interiorul căreia spațiul este doar o matrice a gândului, un mecanism cu multiple posibilități de manifestare a alienării și a înstrăinării omului. Toate mijloacele dramatice sunt folosite ca un evantai colorat, prin coregrafia lui Hugo Wolff, prin costumele „executate” de Raluca Frățiloiu și de Georgeta Brânzea, și prin scenografia regizorului.
Tolstoi povestește despre tinerețea lui Pozdnîșev, despre cum și-a cunoscut viitoarea mireasă și, bineînțeles, despre evoluția relației dintre cei doi. „Ceea ce e urât, în primul rând, începu el, e că în teorie se presupune că dragostea e ceva ideal, înălțător, dar, de fapt, este ceva josnic, imoral, de care ți-e scârbă și rușine să vorbești sau să-ți amintești. Că doar nu degeaba chiar natura a făcut ca lucrul acesta să fie scârbos și rușinos. Iar dacă este un lucru scârbos și rușinos, el trebuie luat ca atare. Dar oamenii, dimpotrivă, se prefac că acest lucru scârbos și rușinos este minunat și înălțător.” În spectacol, un Tolstoi masiv, jucat de un actor plin de apăsarea personajului, Mihai Verbițchi, de la Teatrul Național din București, adună greu filosofia densă și, uneori, foarte puțin teatrală a scenariului.
Montarea despre care vorbim a încercat să pătrundă în mintea omului stăpânit de gelozie, iar fiecare secvență mi s-a părut decupată dintr-un film modern. Mai ales secvența crimei. „Ați amintit de copii. Ce minciuni îngrozitoare se spun și despre ei! Copiii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu, copiii sunt o bucurie! Toate astea sunt minciuni. Așa o fi fost odată, dar acum nici vorbă de așa ceva. Copiii sunt un chin și nimic mai mult. Majoritatea mamelor chiar asta simt și o spun fără să-și dea seama. Întrebați-le pe cele mai multe mame din mediul nostru de oameni înstăriți și vă vor spune că nu vor putea să aibă copii de teamă că aceștia s-ar putea să se îmbolnăvească sau să moară, că nu vor să alăpteze, iar dacă au deja copii, se tem ca nu cumva să se atașeze prea mult de ei și să sufere.” Și totuși, recentul spectacol târgoviștean ni-l aduce în prim plan pe Pozdnîşev, prin Ilie Iordan, într-un rol tulburător și complicat, un personaj al cărui discurs reprezintă un delir paranoic de tip pasional, având ca temă gelozia, hipertrofia eului, încăpăţânarea și falsitatea judecăţii. Scuzați de vorbe mari! Gelozia faţă de presupusele tendinţe de infidelitate ale soţiei reprezintă o proiecţie a propriilor fantasme îndreptate în această direcţie, ca atare moartea ei reprezintă o încercare de a se curăţa de tot ce era murdar în Sine. „Au cântat o bucată pătimaşă, (…) o piesă atât de senzuală, încât ajungea până la obscenitate.” Actorul Ilie Iordan este, probabil, în rolul vieții lui… Muzica îi descătuşează energii nebănuite. Ca în cuvintele lui Tolstoi: „Fiara turbată a geloziei începu să mârâie în bârlogul ei şi voi să ţâşnească afară, dar mă temeam de această fiară, aşa că m-am grăbit s-o încui înăuntru.”
Tolstoi este introdus în spectacol ca personaj principal, iar regizorul dezvoltă și intriga imaginară a frământărilor creatorului. Momentul de maximă tensiune dintre Pozdnîșev și soția lui e pus în scenă cu mijloace distopice și violente. Atunci când se ivește ocazia ca femeia să interpreteze „Sonata Kreutzer” la pian, alături de un muzician, în mintea lui Pozdnîșev se nasc tot felul de fantasme și presupuse infidelități pe care i le impută soției sale, ajungând chiar până la gestul extrem. În rolul lui Trukacevski, încă tânărul actor Mircea Silaghi este misterios, aristocrat prin gesturi și voce, dă sentimentul unei prelungiri firești a muzicii care se scurge prin difuzoare sau prin instrumentele devenite personaje din lumea pe care o descoperi pe scenă. Copiii Agnes Popa, la pian și Matei Minea, la vioară sunt, într-o exprimare diafană, mișcarea vieții către soare, către lumină, adică speranța despre care scrie Tolstoi. Actrița Iulia Verdeș e o Natalie înveșmântată elegant, dar vocea ei se aude mai greu, în spatele sălii, pierdută prin muzica ușor redundantă.
S-a spus că nuvela „Sonata Kreutzer” pune sub semnul întrebării fundamentul unuia dintre ritualurile umane şi creştine cele mai vechi şi solide, adică încununarea iubirii prin actul căsătoriei, aşezând mitul voluptăţii în lumina unei moralităţi severe. Cuvinte cam prețioase și intens moralizatoare, dar Mc Ranin pare să ne vorbească și despre muzica nepotrivită la locul şi momentul nepotrivit, pentru că Tolstoi scrie și că „muzica nu face decât să excite”, dar „nu se poate permite oricui să hipnotizeze oamenii şi să facă ce vrea cu ei”. Însă muzica ar putea fi aici mai mult decât o artă ce corupe, o ameninţare la adresa virtuţii, cel puțin așa crede regizorul. Pozdnîşev afirmă că „muzica nu mă înalţă şi nu mă coboară, ea mă întărâtă. Mă face să cred că simt ceea ce nu simt, că înţeleg ceea ce nu înţeleg, că pot ceea ce nu pot.”
Finalul spectacolului este încărcat de simboluri și de ritualuri dramatice, iar „planul crimei” urmează tiparul compoziţional al „Sonatei Kreutzer”, adică „Sonata nr.9 pentru pian și vioară”, de Ludwig van Beethoven. Toate se schimbă în furie, meditaţie şi exuberanţă. Coregraful a transpus uluitor în limbaj corporal trăirile interioare ale personajelor, construite într-o lume complicată, de un mare regizor, Mihai Constantin Ranin. Să ne bucurăm că există, că s-a întors acasă și, mai ales, că este încă lăsat să construiască un teatru adevărat. Aici, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
