TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Povești din România beteagă (4)

Lumea e plină de neisprăviţi. Unii chiar primesc daruri pentru netrebnicia lor. În ţara asta şi cei mai nevolnici ajung miniştri sau șefi locali sau primari eterni sau parlamentari analfabeți etc. Neisprăvitul e unul care rămâne neterminat, nu are capăt și nici sfârșit, care nu are niciun rost, e fără căpătâi, e incapabil. E un om de nimic…Sau, cum scria un mare prozator român, e unul care „n-a mai avut mijloace să-și procure material și a fost silit să-și lase capodopera neisprăvită – fără brațe”. Despre oameni vorbim aici, despre cei lipsiți de calități, de pregătire. Ce se poate face cu niște neisprăviți? O țară în putrefacție, condusă de tot felul de ignoranți, incapabili, incompetenți, nechemați, nepregătiți, nepricepuți, neștiutori, ageamii. Și altele asemenea…

Mi-a plăcut încă din copilărie drumul din Târgoviștea noastră spre Câmpulung Muscel, mi se părea că alunecă spre dealurile dimprejur, că poți descoperi miracolul primăverii ca într-o poveste neterminată. Azi, după ce ieși din județul nostru, intri într-o lume beteagă (de Argeș, de data aceasta) despre care tot încerc să vă spun câte ceva, în fiecare săptămână pandemică. Gropi, valuri de asfalt încrețit, munți de gunoaie, case prăfuite și triste, iar Câmpulungul zace obosit și ponosit, printre lucrări care nu se mai termină, cu un centru părăginit, spintecat de folii uriașe pline de noroi, care străjuiesc o reconstrucție abandonată, între cele două sensuri         de circulație. Și piața mare e mohorâtă, cu uși ruginite, cu oameni agățați de tarabe ciobite, în așteptarea unor clienți tot mai săraci, cu măștile atârnate strâmb peste fețele palide.

Și am făcut alegerea greșită… Mi-a povestit cineva despre o „păstrăvărie” de vis, la vreo 13 kilometri de orașul înghesuit între casele cu pereți prăbușiți, cu miros de mucegai etern, cu amintiri de ARO din citadela comunistă de altădată. Urcăm printr-o lume distopică, prin gropi pierdute în asfaltul rămas din vremurile apuse, printre case părăsite, turnuri abandonate, zăresc oameni agățați de sacoșe pline cu pufuleți și franzele decolorate. Mașina se plimbă peste valurile de noroi, trecem printr-o pădure bombardată de curând, sunt sute de copaci atârnați peste maluri, gata să se prăbușească dincolo de grămezile de crengi adunate și ele într-un desen ciudat și lipsit de culori precise. Ajungem și la păstrăvăria cea atât de lăudată… Călcăm în noroiul proaspăt, e și aici un univers amețit, cu câțiva oameni legănându-se prin foișoarele despletite de iarna abia trecută. Văd, uimit, prețul la păstrăvul proaspăt, pescuit pe loc, 40 de lei kilogramul… Scump, domnule, tot trecurăm pe centrul plumbuit al  orașului lui Mușatescu, la Măgeanu era mai ieftin… În terasa cu scaune obosite, oamenii par amabili, dar prețurile sunt de lux, am cerut păstrăv la grătar și ne-au adus… copiii peștelui din bazinele cu apă tulbure, din apropiere. La tarif de… pește matur! Cu cartofi reci și moi… Cu mămăligă tare și ea…

Plecăm în grabă, miroase a ploaie, ne gândim că s-ar putea să cadă brazii uscați, pe care i-am „admirat” la venire, în poziția lor incertă, aplecată adânc spre gloria oamenilor de doi bani care sunt plătiți să protejeze pădurea patriei obosite. Mare dreptate avea poetul, îmi amintesc mereu cuvintele lui: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” Atunci, ca și acum…

PS Cei mai tineri nu prea au de unde să știe… Pe vremea cealaltă existau magazine speciale, drepturi speciale, gospodăria de partid specială, ferme speciale ale partidului etc. Dar pot să vadă cum e acum: pensii speciale, centre de vaccinare speciale, prețuri speciale la bufetul parlamentarilor etc.  Mizerabili și ieri, mizerabili și azi…